Învățătura de minte [1233]

O întâmplare pilduitoare a avut loc într-un sat de câmpie – Câmpia Banatului – pe timpul comunismului. Băiatul unui pocăit a fost prins la furat în ograda (sau poate grădina) vecinului. Furase şi el împreună cu alţii o curcă, s-o facă pe jar cu prietenii, băieţii de la echipa de fotbal, după terminarea meciului de campionat zonal. Dar măgăreaţa a căzut pe copilul pocăitului. A fost prins, dus la miliţie, iar miliţia l-a deferit justiţiei, cum se spune.

A fost închis preventiv, iar peste câtva timp a sosit şi ziua de judecată – jude-cată care s-a ţinut la Judecătoria Lugoj (judecător, vestitul şi temutul Băban, omul legii, dar şi al comuniştilor). Sala arhiplină – au fost solicitaţi să participe şi un „cor” de oameni ai muncii în locul curţii cu juri, sau juraţi, cum era pe vremuri.

Lumea fremăta, erau prezente organele de partid şi de stat, duşmani şi prieteni – cu toţii curioşi să vadă cum se termină treaba. Intră completul de judecată, lumea se ridică în picioare, într-o reverenţă totală (şi o tăcere deplină).

Toţi ochii erau îndreptaţi spre tânărul inculpat (18 ani), prizonier în boxa acuzaţilor – dar şi spre sărmanul lui tată, om sărac şi cu vreo 10-12 plozi după dânsul. (Cel prins în flagrant era cel mai mare, dar şi mai rebel.) Se ridică judecătorul, impunător – dar şi tunător: tuna şi fulgera – şi, în loc să se ia de inculpat, se agăţă de tatăl copilului, de parcă el ar fi fost vinovatul.

„Na, ce părere ai ceaceo… pardon, tovarăşe… Bine l-ai educat mata pe acest flăcău care, în loc să muncească pentru „pâinea noastră cea de toate zilele”, merge la furat prin vecini?… Mâine-poimâine o să-l prindem furând din avutul obştesc, şi atunci să vezi pedeapsă! Ce părere ai de treaba asta?…”

„Stimate domnule judecător, onorată instanţă (se ridică respectuos în picioare pocăitul), eu regret din tot sufletul întâmplarea şi sunt gata să-i dau vecinului în loc un curcan sau o gâscă îngrăşată.

Dar vă mai spun, înaintea lui Dumnezeu, instanţa supremă, că l-am învăţat de mic pe băiatul meu să nu fure, că-l vede Dumnezeu din cer şi-şi primeşte pedeapsa din partea Lui.  L-am dus de mână la biserică şi l-am învăţat să se roage şi să citească în Biblie.

Dar, în acelaşi timp, tovărăşiile voastre, la şcoală, i-aţi băgat în cap că nu există Dumnezeu în cer și că omul provine dintr-o biată maimuţă. Și „dacă Dumnezeu nu există, totul este îngăduit”, cum mai zice un filosof…“ (…)