„Homo obedientus”, la 33 de ani de la Revoluție

Urmărește-ne pe Telegram și Google News

În curând, se vor împlini 33 de ani (cifră christică!) de la evenimentele din decembrie ’89, numite ba Revoluție, ba lovitură de stat, sau, prezentate generic de cei cu imaginație suprarealistă, cu vădita intenție a le diminua semnificația, „aglomerația din decembrie”.

Am asistat, în ultimii ani, la scene penibile, aproape gro-tești, într-o încercare parodică de a reconstitui geneza și desfășurarea Revoluției și a descifra înțelesurile ei. Dorind, parcă, să bagatelizeze și să neantizeze strădaniile de a desluși mecanismele care au făcut posibilă așa-numita „epocă de aur”, personaje caragialești, cu importante demnități publice, aproape că au compromis noțiunea de Revoluție.

Am intrat, astfel, într-o tranziție socială și economică fără sfârșit, fără perspective, în care s-au perindat și au tronat, înfruptându-se cu cupiditate din averea neamului, lăsată de izbeliște, personaje malefice, desprinse, parcă, din galeria personajelor caricaturale ale lui Hogarth sau Jiquidi.

De data aceasta însă, personajele, acomodate cameleonic cu noile realități, au evoluat, s-au stilat, devenind mai hrăpărețe, îmbinând aparenta bonomie cu o diabolică inteligență. Au prins gustul democrației și al capitalismului, blamat cu atâta înverșunare în trecut, și au devenit lideri de opinie și chiar baroni. Baronii locali sau regionali oferă povețe cu caracter economic, financiar, fac speculații la bursă, își petrec concediile în Caraibe sau Maldive, iar unii s-au și școlit și au început să colecționeze diplome la dosar. Nu am prea auzit de vreo reacție a Academiei Române, prin specialiștii săi, care să direcționeze mersul societății în aceste vremuri de cumpănă.

Un text identificat în periodicul interbelic lugojean „Răsunetul” (sub semnătura lui M. I. Bolboceanu) ne oferă o excepțională caracterizare a speciei humanoide la care facem referire. Prezenți la marile praznice ale istoriei, în toate marile epoci, reprezentanții noii ramuri humanoide au evoluat după principiile darwiniene, marcându-ne destinul. Apelul transmis cu luciditate de Gabriel Liiceanu în decembrie ’89, sulul de hârtie igienică oferit de Victor Rebengiuc tuturor celor care se regăsesc în sintagma „homo obedientus” au rămas, din păcate, simple exerciții stilistice, fără ecou în societatea românească, în care salamul cu soia se pare că a lăsat amprente adânci.

LICHEAUA

Poate fi de ambele sexe, de orice origine etnică și, din păcate, în orice categorie socială. Rușine pentru specia umană, incorigibilă și deci cu neputință de educat, licheaua fiind un element de putreziciune morală și un element de împiedicare a armoniei dintre oameni.

Licheaua este lipsită de cea mai elementară demnitate, ea nu are nici milă, nici rușine. Poate avea licăriri de inteligență, dar nu-i servesc decât pentru menținerea existenței și

nu alege mijloacele, căci se pretează la orice mârșăvie.

Licheaua este incapabilă de altruism și de solidaritate socială – ea se singularizează și se admiră în sinea ei ori de câte ori i-a reușit o josnicie. Licheaua are chip omenesc, dar în ea omul e ucis pentru totdeauna. Nu poate trăi decât ca anexă a cuiva, pe care îl minte și îl exploatează după cum îi reușește: materialicește sau moralicește. Are firea prin definiție răzbunătoare, nu poate suporta contrazicerea cea mai logică și mai cinstită. De o aroganță revoltătoare când este în largul ei, ajunge umilă și se lamentează ca o javră lovită cu piciorul când ajunge la strâmtoare. Prinsă cu minciuna, minte, se jură și se justifică prin altă minciună. Adevărul fiindu-i străin din fire, îl ocolește cu încăpățânare. Licheaua nu poate fi sinceră și statornică, ea nu are principii și se conduce numai după interese. Totuși, are momente când se crede mai presus decât alții…

Are întotdeauna pretenții de a da sfaturi, dar de la alții nu le primește – în prostescul ei orgoliu ajunge a se crede inegalabilă –, aceasta pentru că îi lipsește discernământul și spiritul de analiză. Licheaua nu are morală nici milă. Trăind de azi pe mâine cu prețul celor mai înspăimântătoare mârșăvii, se prostituează și trupește, și sufletește.

Invidioasă pururi, licheaua nu-i capabilă de prietenie, dar e gata întotdeauna de trădare. Ajunsă la o situație oarecare în ordinea socială, ea uită și își reneagă până și părinții. Orbită de propriul ei orgoliu, licheaua nu vede și nu simte disprețul cu care este tolerată sau suportată.

Licheaua nu râde, ci rânjește, ea nu cântă, ci mârâie.

Scuipată, licheaua nu reacționează, ci se gândește la răzbunare. Licheaua nu este mulțumită niciodată cu ce are, ea este lacomă până la cruzime, iar ceea ce este tragic în viața lichelei este neputința de a se ridica deasupra propriei sale nimicnicii.

A consemnat: Constantin-T. STAN

 

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.