Exprimă numărul spectatorilor valoarea și oportunitatea unei manifestări culturale? (2)

Urmărește-ne pe Telegram și Google News

Constantin-T. STAN

Acum mai bine de un deceniu, ieșind la promenadă în centrul istoric, am fost asaltat, cu agresivitate, de penetrante arome câmpenești: mici, frigărui care sfârâiau apetisant pentru muritorul de rând, atras de plăcerile gastronomice, bucurie supremă pentru pântecul robit. Rotocoale de fum se înălțau, molatic, ca într-o procesiune ritualică, în care sacerdoții tămâiază, cădelnițând, pentru iertarea păcatelor sau pacea celor trecuți la viață veșnică.

În peisaj, personaje pitorești, cu pântecele scoase de sub tricouri soioase, apretate de transpirație, cu urme de grăsime pe proeminentele maxilare, fericiți în antrenul zgomotelor emanate de moderne stații de amplificare. Mărturisesc că m-am simțit stânjenit că am parcurs spațiul, chiar în inima târgului, expunându-mă în mijlocul lumpenului avid de produse unsuroase, stropite abundent cu bere.

Stresat să nu fiu cumva abordat de vreun coleg de breaslă și să-mi șifonez imaginea, filmat din greșeală ca potențial participant la veselia debordantă a zaiafetului, m-am strecurat grăbit, croindu-mi o cărare prin gloată. Nereținând data chermezei, nu știusem la ce să mă aștept și mă trezi-sem, ex abrupto, într-o lume aproape romanescă.

În apropiere, la vechiul teatru, zidit în 1835 de frânghierul Anton Liska, poposise, în 1846, Franz Liszt, un zeu al componisticii și artei interpretative pianistice, iar în 1868, Mihai Eminescu cu trupa lui Pascaly. Tot în acel sacru spațiu, în fosta sală festivă a Hotelului „Regele Ungariei” (actualmente „Dacia”), încântase selectul auditoriu lugojean Pa-blo Casals, geniul violoncelisticii (1911 și 1912), și George Enescu (1914). Ce-i drept, existau și atunci frigărui și serbări câmpenești, unde se adunau mulțimile entuziaste, potențiali electori ai mai-marilor zilei, care mizau, ca și în prezent, pe un număr cât mai mare de participanți.

Într-un apel apărut în „Drapelul”, publicul meloman era sfătuit să nu rateze rarul prilej de a-l asculta pe Enescu: „Atragem de nou luarea-aminte a publicului nostru din Lugoj şi împrejurime că celebrul artist pe violină cu renume mondial, Enescu, va concerta în Lugoj duminecă, la 2/15 februarie. Bilete se capătă la cofetăria «Szidon» din Lugoj. Nimeni din pricepătorii de artă muzicală să nu scape acest rar prilej, că cine ştie când ne va mai fi dat a gusta în orăşelul nostru arta unui artist atât de desăvârşit cum este Enescu, fala neamului nostru, admirat şi apreciat de întreaga lume!”.

Insensibil la anvergura lui Enescu, la Arad, în 1922, cu prilejului primei prezențe concertistice a Orfeului moldav, absența publicului a generat o mare dezamăgire. Primele impresii, înainte de concert, s-au constituit într-o profundă dezamăgire, cronicarul „Solidarității” subliniind lipsa de reacţie a publicului românesc, dar şi a organizatorilor:

„Sunt trecute două săptămâni de când s-au anunţat, în ziarele din Arad, concertele Enescu pentru 8 şi 9 dec. Era firesc şi nu mă puteam aştepta decât la o aglomeraţie după bilete, la o însufleţire ca şi cea trezită la publicul arădean de cea dintâi trupă românească de teatru în primăvara anu-lui 1919. Era firesc, credeam. Şi mă-ntreb, de ce nu-i aşa? De ce s-au vândut abia câteva bilete, ce-i motivul acestei indiferenţe de neiertat, din punct de vedere artistic, patrio-tic românesc? Ce-i? Publicul nu ştie cine-i Enescu. Nu ştie, şi asta-i şi mai dureros. Să ai, tu, neam românesc, un singur Enescu şi să nu-i ştii de nume! Să fie sprijinită o dnă Peteu, pretinsă «artistă lirică», trupe de operetă de mâna a doua pleacă din Arad cu frumoase succese, şi Enescu să aibă sala goală! Ne dăm seama oare, noi, românii, de mândria ce ne poate cuprinde că avem un Enescu, artist care ori în care capitală a lumii ţine concerte, lumea aleargă nebună. Şi Aradul nu-i dă sprijinul, fiindcă nu ştie cine-i Enescu, nu ştie aprecia adevărata artă. La Cluj, Timişoara, Lugoj, concertele lui au fost adevărate sărbători, l-au primit ca pe-un prinţ al artei, cu flori, entuziasm şi adâncă înţelegere, şi-aici abia dacă vor fi câţiva oameni dornici de muzică. E un simptom trist pentru Arad şi-o convingere mai mult că ne trebuie încă multă, multă cultură şi pricepere pentru ce-i cu adevărat frumos şi artistic” .

Există, în orice epocă, profiluri de membri ai unui public atras de varii genuri artistice, potrivit nivelului de instrucție și educație. E firesc să existe un public dedicat folclorului, segmente atrase de muzica cultă (simfonică, corală, de scenă) sau genurile muzicii noi.

Fiecăruia trebuie să i se ofere o hrană spirituală potrivit profilului său, indiferent de procentul pe care-l reprezintă. Așa cum afirmam într-un articol anterior, există doar muzică bună sau proastă, indiferent de gen.

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.