Everestul, a doua oară [short sport] Ritm nebun, rezistă cine poate [short sport] 56 de minute de perfecţiune

Everestul, a doua oară

Încă o părere fie-mi permisă. Peste miile şi zecile de mii enunţate despre triumful recent al Simonei Halep. Tenisul a prins din nou prim-planul, eclipsând des celelalte sporturi în ultimii ani, şi nu întâmplător. Am avut şi avem potenţial serios în acest domeniu. Generaţia noastră, a şaizeciştilor, i-a prins jucând pe Ilie Năstase şi Ion Ţiriac, pe Virginia Ruzici, Florenţa Mihai şi Mariana Simionescu-Borg, pe Irina Spârlea, Ruxandra Dragomir, Florin Segărceanu, Adrian Voinea şi Andrei Pavel cu ani buni în urmă, mai apoi pe (încă) tinerii Hănescu, Mergea, Tecău, Copil, Ungur sau, faţeta cealaltă a monedei, Cârstea, Niculescu, Dulgheru, Begu, Bogdan, Buzărnescu. Toate, nume importante pe mapamond, odată ce au penetrat Top 100. Plus Halep: Simona Halep – de câteva zile echivalentul Everestului performanţei în tenis. Roland Garros şi Wimbledon la pachet în doi ani, o demonstraţie de talent şi forţă, satisfacţie imensă pentru sportul românesc, pentru toţi cei ce au crezut în destinul de învingătoare al micuţei leoaice cu inimă mare.

Ritm nebun, rezistă cine poate

Dar cum e posibil să reuşeşti la acest nivel ? Odată ce milioane de pretendenţi afiliaţi la federaţiile naţionale sau pregătiţi în zecile, posibil sutele de academii care formează campioni de la vârsta primilor ani de şcoală ţintesc acelaşi lucru: intrarea în prima mie, în primii cinci sute, în prima sută, (…), în primii zece, primul succes, primul turneu, totul culminând cu marele vis: un succes de Grand Slam ! Nu sunt multe ele, patru pe an: Roland Garros (Paris), US Open (New York), Ausralian Open (Melbourne) şi Wimbledon (Londra). La densitatea competiţiilor şi echilibrul evident vizibil chiar şi în disputele între nume plasate la mare distanţă în ierarhii, e tot mai greu, apropape imposibil să fii favorit categoric şi să menţii constant ritmul victoriilor. Nemaivorbind de orele petrecute în aeroporturi şi maşini, schimbările ameţitoare de fus orar, problemele specifice ale suprafeţelor diferite de teren pe care se joacă: hard outdoor, hard indoor – în sală, zgură sau iarbă. Apar, normal, eşecuri surprinzătoare sau strategii care să protejeze corpul de inevitabilele probleme medicale. Care n-au cum să nu apară în condiţiile unor meciuri care se întind, uneori, peste patru ore!

56 de minute de perfecţiune

Pe iarba tocită al lui All England Club, românca s-a lepădat de vechile obiceiuri. Cele care ne inoculau senzaţia că marele succes de pe zgura de la Paris va fi imposibil de dublat. Senzaţia că echilibrul psihic nu va putea fi stabilizat în lipsa sfătuitorilor de profesie, că stilul cunoscut, predominant defensiv, nu poate ieşi la suprafaţă vis-à-vis de talentul, agresivitatea şi rutina Serenissimei, cea de 37 de ani acoperiţi cu glorie. S-a întâmplat însă că, în ciuda aparenţei, forţa, determinarea şi presiunea să stea în racheta Simonei. Supercampioana americană, oricând periculoasă dacă i se oferă şanse, a fost ţintuită şi imobilizată nu doar datorită unei zile mai puţin faste, ci şi datorită presiunii formidabile pe care Halep a produs-o permanent. Inclusiv la serviciu, altădată reală problemă, acum un mare atu. Surpriză, aproape incredibil, doar trei greşeli neforţate pe parcursul întregii finale au însemnat un joc perfect, niciodată caracteristic Simonei. Dar au constituit în mod cert cheia victoriei uluitoare de sâmbătă, cea mai importantă a carierei. În cincizeci şi şase de minute în care românca a fost un roboţel atletic programat să distrugă opoziţia, să câştige şi să ne facă din nou să credem că înţelegem câte ceva din marele tenis pe care-l admirăm şi comentăm din spatele ecranului. Bravo, Simona!