Despre rostul și rolul Poetului, azi

Omar Khayam, mare poet persan de secol XI, ne sfătuia într-unul dintre catrenele sale: „Să calci ușor, căci poate bucata de pamânt pe care o sfarmi sub piciorul tău, altădată erau doi ochi albaștri sau buzele aprinse ale unei fete”.

Să călcăm, așadar, cu grijă, prieteni, în fuga noastră către plăceri efemere: un festival de vară – adesea, de calitate îndoielnică, o escapadă la mare, o noapte de distracții alături de prieteni. Cine poate ști dacă nu călcăm, în galopul nostru furibund, chiar ochiul unui poet?

E drept, același Khayam, mare îndrăgostit de vin și de viață, spune undeva:

„Noi nu vom şti vreodată ce ne aşteaptă mâine.
Tu bucură-te astăzi! Atâta îţi rămâne.
Ia cupa şi te-aşază sub luna de cleştar,
Căci mâine poate luna te va căta-n zadar.”

Da, prieteni, să ne bucurăm: nu vom mai fi niciodată atât de tineri și atât de plini de setea de a trăi. Dar, când ridicăm cupa bahică, să nu-l uităm nici pe Poet.

Căci ce-ar fi, prieteni, viața lipsită de versurile minunate ale lui Nichita Stănescu, Coșbuc și Păunescu?

Credeți că exagerez? Dar să-l ascultăm pe ultimul numit:

„Greu îmi e şi greu îţi e şi ţie
cu acest fel de a trăi al meu,
totuşi, vreau să ştii că, din păcate,
dragostea e o dificultate,
fără care-ar fi cu mult mai greu.”

(Adrian Păunescu, Ce simplu mi-ar fi, dacă nu te-aș iubi…)

Ce-ar fi o iubire în care bâjbâi de unul singur, fără să fii ghidat de farul romantic numit Mihai Eminescu? Ce-ar fi o depresie învolburată, pe apele căreia navighezi bătut de furtunile vieții, fără suportul moral al lui Arghezi și Bacovia? Ce-ar fi o vendetă la care nu ți-l iei partener pe Macedonski?

„Dacă-aş fi trăsnet v-aş trăsni,
V-aş îneca dacă-aş fi apă,
Şi v-aş săpa mormântu-adânc
Dac-aş fi sapă.”

(Alexandru Macedonski, Ură)

Cred, prieteni dragi și necunoscuți (oricât de oximoronic ar suna) că azi, avem nevoie – mai mult decât oricând – de Poezie și de Poet. O spun nu cu naivitate, ci cu realism deplin.

Căci ce este Poetul, dacă nu purtătorul dorurilor noastre? Ce este el, dacă nu cel care spune povestea celor nevăzute, dar și a celor nevăzuți și neauziți? Ce este el, dacă nu omul care ne scoate din noroaiele trivialului, ca să ne arate că există o viață mai bună de-atât, că stelele ne sunt accesibile?

Ce-ar fi, prieteni, cultura lumii fără Homer, Dante, Shakespeare, fără Rimbaud și Baudelaire, fără Walt Whitman, fără Grigore Vieru și Nicolae Dabija?

Nu vă lăsați furați de circul politic, nici de paradigma falsă în care o societate se construiește doar de către ingineri și IT-iști.

Fără poezie, prieteni, fără pictură, prieteni, fără muzică, prieteni, tot ceea ce construiesc acești tovarăși de drum ai noștri e pulbere – finalitatea ultimă a clădirilor de betoane și sticlă, a autostrăzilor prost făcute, destinul ultim al liniilor de cod.

Start up-urile se nasc și mor, miliardarii lumii își cedează locurile de la o lună la alta și se pierd în uitare, guvernele cad și se succed cu o rapiditate bulversantă.

Dar nu politica face o viață.

Nici măcar divertismentul nu face o viață, prieteni.

O viață se construiește cu sens – sens pe care uneori îl căutăm în noi, alteori îl căutăm în alții. Acesta este rostul și rolul Poetului azi, prieteni, azi și de-a pururi: să ne dea sens într-o existență la-ntâmplare.

„C-o mie de ochi urmăresc
fructul împrăștiindu-se-n aer;
sun
clopotele sângelui peste amiaza câmpiei,
eu, cel care lumea o compun.
Mă luminează în noapte alba hârtie
și ninsoarea de-afară, puțin;
oh, ca un zeu trec printre oameni
și aripile sub haină ascunse le țin.”