
În actualul context politic, umbrit de reticența Vienei în privința aderării României la spațiul Schengen, să ne aducem aminte de un episod semnificativ din istoria relațiilor româno-austriece.
În primii ani de după sfârșitul Primului Război Mondial, falnica Vienă se va confrunta cu o acută criză economică, cu repercusiuni tragice asupra nivelului de trai al cetățenilor.
Marcate de înfricoșătorul spectru al foametei, numeroase familii vieneze au apelat la ajutorul locuitorilor Lugojului, un oraș cu o bună stare materială, pentru găzduirea și întreținerea copiilor lor.
Cu acceptul autorităților locale și sprijinul Asociației Femeilor Germane, municipalitatea lugojeană a deschis, cu maximă generozitate, porțile vechii cetăți de pe malurile Timișului, oferind ospitalitate micilor vienezi.
Sutele de copii, sosiți cu trenul în mai multe etape, în primăvara anului 1922, au fost găzduiți de familii de români, germani, maghiari și evrei (episodul a fost relatat pe larg în periodicul lugojean de expresie germană „Banater Bote”).
Era încă o confirmare a sublimei vocații ecumenice a unui oraș în care conviețuiau, de veacuri, în deplină armonie, în cel mai curat spirit multicultural și interconfesional european, comunități etnice compacte, ale căror reprezentanți și-au pus benefica amprentă în procesul devenirii urbei.
Iată numele câtorva familii de lugojeni, vrednice de pioasă aducere-aminte și recunoștință din partea municipalității capitalei valsului, mărețul și mândrul burg de pe malurile Dunării albastre: Groß, Bart, Spitzer, Lunga, Tabar, Mike, Andrei, Ignea, Jernovits, Lichtenstein, Schmidt, Csontos, Stankovits, Hart, Lenhardt, Gându, Lupea, Richter, Schlinger, Wilhelm, Mihuț, Grozăvescu.
Tribulațiile materiale din fosta capitală imperială vor fi consemnate, peste doi ani de la popasul copiilor vienezi la Lugoj, în mărturiile unor muzicieni lugojeni aflați la studiu. Baritonul Titus Olariu (fiul protopopului ortodox al Făgetului) studia intens la Viena, în acei ani, în vederea unei preconizate audiţii la Volksoper.
Tribulaţiile sufleteşti privind viitoarea sa carieră artistică sunt exprimate într-o epistolă expediată părinţilor săi în 18 februarie 1924:
„Cheltuiesc o sumedenie de bani […], cred ca pentru anul care vine să nu stau în Viena. E o scumpete îngrozitoare, şi din leafa pe care aş primi-o, poţi muri de foame. Voi face tot posibilul să primesc un angajament pentru Franţa, unde sunt stările mai normale şi cu o leafă medie poţi trăi omeneşte”.
Între anii 1921 şi 1926, beneficiind de o bursă şi de ajutorul material şi moral al pianistei Maria Branişte, Zeno Vancea a frecventat cursuri particulare la Neues Wiener Konservatorium, greutăţile financiare nepermiţându-i înscrierea la Akademie für Musik und darstellende Kunst.
În acest context, obţinând adresa unui muncitor feroviar vienez, al cărui fiu se afla în grija unei familii lugojene, Vancea a reuşit să închirieze o modestă încăpere, unde a locuit trei ani.
În perioada 1924-1926, fiind membru activ al Societății „România Jună”, s-a implicat în densele sale proiecte și manifestări culturale, dirijând Corul Capelei Ortodoxe Române.
Episodic, a condus repetițiile unui cor al tipografilor vienezi, în cadrul unor concerte muncitorești (Arbeiter Symphoniekonzerte) organizate de Anton von Webern.
Cineva, cândva, va iniția, poate, un proiect cultural, agreat de cele două municipalități, pentru o perpetuă și ritmică evocare a emoționantei înfrățiri dintre binefăcătorii lugojeni și cetățenii vienezi!
Constantin-T. STAN
Descoperă mai multe la Actualitatea Online
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
Lasă un răspuns