Cafenelele de altădată… Unde îşi „lua” lugojeanul nostru cafeluţa de dimineaţă la început de secol XX

Grand Cafe Corso

Remus V. GIORGIONI

Cafeaua & cafeneaua: cafea naturală şi nechezol… Unde bârfa era la ea acasă

Nu ne permite spaţiul să facem aici un istoric al celor două (cafeaua şi cafeneaua) – amintim doar despre cafenea că a fost întotdeauna un spaţiu de socializare, elegant şi călduţ, cu alte cuvinte familiar. O altă faită, decât birtul vulgar – eminesciana „tavernă mohorâtă” – bodega sau berăria. (Lugojul a avut parte din plin şi de astea: Cornul Vânătorilor, Cocoşul de aur, Căţeaua leşinată…) De când e lumea lume, se ştie că a existat o legătură strânsă între cafenea şi oraş. Primele cafenele au apărut în oraşele Smirna şi Constantinopol, iar în Europa Londra deţine întâietatea. Aici se încheiau afaceri, se fă-ceau tranzacţii, asigurări, speculaţii de toate felurile.

În cafenea, la Lugoj, se întâlneau comercianţii cu marii bogătaşi, dar şi cu paori şi mici meseriaşi: ei îi aveau de clienţi pe toţi, iar patronii cafenelelor îi prindeau de muşterii şi pe unii şi pe alţii. Dar, ca spaţiu privilegiat de comunicare interumană, cafeneaua a fost totdeauna locul de întâlnire a intelighenţiei şi al boemei literar-artistice. Aici bârfa era la ea acasă: se punea ţara la cale, se legau-şi-dezlegau alianţe-şi-mezalianţe politice – cât şi matrimoniale. Nu trebuie scăpată din vedere nici cafeneaua politică, cea care dădea mâna adesea cu cea literară.

Am scris într-un articol precedent (nr. 1236/2-8 sept.) despre deschiderea Cofetăriei Liliacul, care avea desigur, alături de raionul de dulciuri şi o „secţie” de cafea plus îngheţată. Se ştie că, pe timpul comunismului, cafeaua naturală era marfă rară, pe piaţă aflându-se numai „nechezol”, cafea cu înlocuitori. Dar „Liliacul” era mai mult cofetărie, cu toţii ne amintim gustul prăjiturilor de acolo: savarine, doboş, cornet cu frişcă, şarlotă, mocca, prăjitură cu miere de albine. Să nu mai vorbim de tórturile celebre: Diplomat, nucă, lămâie, Kranţ…, care ne „torturau” papilele gustative.

De la Amigo la Corso (o cafenea de lux, cu inscripţia în flăcări: „Locul  de petrecere al lumei elegante”)

Bucureştenii interbelici – ba poate că şi ante – se desfătau şi se preumblau între cafenelele Capşa şi Corso (s-a scris şi o carte pe această temă; erau relativ apropiate, în zona centrală a Palatului Poştelor, aproape de Podul Mogoşoaiei/Calea Victoriei). După cum vom vedea, Lugojul nostru avea şi el ceva asemănător. Lugojenii vechi – vorbim de un început de secol XX – , iar printre ei şi celebrii pogani, aveau numeroase locuri de întâlnire-şi-încântare. Dacă o porneau dimineaţa de la Cafeneaua Bristol (palatul Gáspary, str. Oltului 1), ajungeau mai târziu pe la Amigo – locaţia „Liliacul”.

Apoi, dacă se plictiseau şi acolo, mai către prânz treceau Podul de Fier şi, pe colţul din stânga, în Palatul Bejan, se… împiedicau de Grand Café Corso. Desigur că mai târziu vor apărea şi altele, de care vom încerca să ne amintim; pe care măcar să le menţionăm în cuprinsul acestui articol… Să ne aducem aminte de încântarea lui Iosif Vulcan atunci când, trecând şi el Podul de Fier către „otelul” Concordia, s-a izbit de copertinele oblice ale Cafenelei Corso (oare cine, dacă nu graba de a ajunge la locul de cazare l-o fi împiedicat să se oprească să bea o cafea!): „Sus în fruntea edificiului, inscripţia „Labore” anunţă ce produce munca. Jos în colţ o cafenea de lux, iluminată feeric, cu inscripţia de flăcări „Café Corso”, ne arată că aici este locul de petrecere a lumei elegante.”

Despre cealaltă cafenea, numită AmigoKávéház, cum era înscris pe frontispiciul clădirii de pe strada Bisericii (Templom Utka) – avem prea puţine date sau amintiri; aici n-a poposit nici măcar acel personaj legendar care a fost Iosif Vulcan să ne descrie luxul sau modestia localului. Avem însă câteva date despre înfiinţarea în 1966, în aceeaşi locaţie – actualul fast-food „Benfast” – , a Cofetăriei „Liliacul”, cu bar de zi – jos, lângă raionul de dulciuri. Şi Bar de noapte la etaj, într-un spaţiu care fusese cândva al Asociaţiei Sportive „Viitorul”. Aici se juca ping-pong şi şah, iar după transformarea locaţiei în bar, acea sală de sport s-a mutat într-un sediu de pe strada Magnoliei. (La acest capitol avem de povestit un amănunt anecdotic hazliu: cunoscutul profesor bredicean Roman era prezent acolo în mod constant la masa de şah. Avea şi un amic ca partener – un  şugubăţ care mereu, profitând de un moment de neatenţie, îi subtiliza de pe tablă câte-un pion. Iar când se întâmpla să fie o piesă mai grea, profesorul se enerva şi strica jocul, aruncând tabla cât colo, spre hazul de nedescris al asistenţei.)

Cabarete, cafenele, terase. Lugoj – Bucureşti – Paris (via Zurich)

Dar poate că ar fi benefic să venim şi cu alte exemple, universale, care să le dubleze pe cele locale. Toată lumea a auzit de Cabaretul Voltaire din Zurich, Elveţia, şi de partidele de şah pe care „patriarhul” revoluţiei proletare V.I. Lenin le juca împreună cu părintele dadaismului, românul Tristan Tzara; dar puţină lume ştie şi cum devine chestia… Marele ideolog al revoluţiei proletare (alături de Marx şi Engels), Vladimir Ilici Lenin, a locuit timp de 16 ani – de la 30 la 46 de ani – în Occident, plimbându-se prin toată Europa în căutare de adepţi, pentru trezirea „conştiinţei revoluţionare”. El locuia pe Spielgasse, la numărul 14 şi frecventa Cafeneaua Odeon (pe Rue d’Odeon, la o mansardă ajunsă legendară, va locui mai târziu la Paris Emil Cioran. Dar ce spunem noi aici se întâmpla în 1916).

La un moment dat, liniştea familiei Lenin a fost perturbată de un cabaret – „bar de noapte” care s-a deschis între timp pe strada lor, la mică distanţă. Or, acum se ştie de toată lumea că acesta era locul de întâlnire al avangardei literar-artistice (Dada & c-nie): o ceată zgomotoasă formată din ciudate „păsări de noapte”… Faţă de selecta Cafenea Odeon, cu plafonul înalt, frumos decorat, iar balcoanele, stucaturile aurite; cu lustrele ei de cristal şi fotoliile roşii, îmbrăcate în piele naturală… Faţă de ea, zic, Cabaretul o fi părut o biată speluncă afumată. Dar Avangarda istorică avea un sediu vestit şi la Paris, Café de Flore/Terasa Flora, cum ar veni; unde „semna condica” zilnic spuma şi crema scriitorimii franceze: Simone de Beauvoir, J.P.Sartre, G. Apollinaire.

Revenind acum la oile noastre (după ce băturăm câmpii cu graţie) – acestea fiind cafenelele lugojene, iată că mai avem de menţionat câteva, pe care le cunoaştem; le-am cunoscut personal, istoria lor fiind mai aproape de zilele noastre. În plin centru – undeva, vizavi de florărie – s-a înfiinţat imediat după revoluţie Cafeneaua Moca, supranumită – din cauza că nu avea locuri decât în… picioare – „Varice”. Apoi, n-avem cum să uităm, pe strada Gării Cofetăria Camelia, un alt loc celebru de întâlnire a lugojenilor (mai târziu se va chema Nicol). Am evocat cu alt prilej, cum „semnam condica” zilnic acolo, la ora 12 fix, împreună cu prietenul profesor Helmuth Klimec. Profesor de chitară şi foto la Şcoala Populară de Artă. În timpul liber, Helmuth cânta la orgă la Restaurantul Dacia.

Dar e clar ca lumina zilei că nu le putem menţiona pe toate, cafenele fiind multe – aproape pe fiecare stradă câte una-două. Dar una dintre cele mai recente este Cafea Mario, deschisă de o familie tânără din Lugojel în blocul  cu acoperiş de lângă ANL. În locaţia fostei alimentare de cartier – pe latura dinspre Lidl. O cafenea mică şi cochetă, chiar elegantă – atmosferă plăcută şi relaxantă. Din care cauză acolo – aflându-ne noi prin vecinătate – vedem mereu lume multă şi de bună calitate.

Nu în ultimul rând (last, but not least) trebuie amintită, din perioada anilor 1960-70, Patiseria Bucegi, supranumită „Petroane”. Aici, cum urcai scările la nivelul de sus, unde se afla barul, peretele era ornat cu băuţe baiţuite şi lăcuite, pietre de râu potrivite ca mărime. De asemenea şi peretele de sus din spatele barului, în stânga căruia se aflau numai două-trei mese. Abia mai târziu, după renovare, tavanul localului s-a extins, făcându-se un fel de balcon peste toată suprafaţa. Unii pretind că i se mai spunea „La Cracă”, din cauza barului suprapus; dar nu avem confirmarea acestei denumiri, aşa că o preluăm ca simplu zvon. Oricum, asta ne aminteaşte de anii tinereţii noastre când, făcând „blatul” la căminul şcolii, directorul – căzut în inspecţie inopinată pe la 5 dimineaţa – ne poftea pe blatişti la „Hotel-Cracă”… Cum spuneam mai înainte, cafenele în zilele noastre apar precum ciupercile după ploaie; dar parcă n-au strălucirea, savoarea – rumoarea celor de altădată! Amintiri-amintiri…

 

Urmărește-ne pe Telegram și Google News

Fii primul care își dă cu părerea!

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.