Bârfa și ocara la români (4)

Urmărește-ne pe Telegram și Google News

Însăilate în anii „comunismului biruitor”, sub zodia căruia pianista Alma Cornea-Ionescu dobândise, la Timișoara, aura unei performante profesoare, cu rang academic, memoriile sale sunt tributare spiritului epocii. Astfel, Petru Groza, cel care îl convinsese pe regele Mihai să semneze abdicarea, după ce-l îndemnase să-i pipăie tocul pistolului pe care-l purta cu nonșalanță la brâu, este perceput ca un „visător îndrăzneț”, „naționalist înfocat”, care, alături de alți intelectuali, „a dus o contribuție însemnată la viața național-culturală și politică a românismului”. Inteligentă, cultivată, sensibilă la dinamica evenimentelor sociale și culturale care i-au marcat cotidianul, Alma Cornea-Ionescu, într-o încercare de a reconstitui, cât mai fidel, episoade din istoria culturală a Lugojului, mărturisește că respinge ab initio informațiile și sursele lipsite de autenticitate, evitând să se inspire „după gura lumii, mai ales a bănățenilor, vocea poporului, care înregistrează faptele, de obicei, deformat”.

Reproșând facilitatea cu care opinia publică s-ar lăsa amăgită de „reclamele unor inconștienți”, autoarea impresiilor respinge necuvenita ridicare în slăvi a unor muzicieni bănățeni, așezați, nemeritat, pe un soclu aurit: „Îndrăznesc să afirm că supraprețuirea compozitorilor noștri Tiberiu Brediceanu, Ioan Vidu și Iosif Velceanu, și chiar meritele bucovineanului Ciprian Porumbescu, se datorează mai mult unor împrejurări familiale norocoase și datorită lipsei unei adevărate culturi muzicale a poporului nostru și, poate, și a unui patriotism local exagerat”. Insensibilă și refractară la importanța contextualizării istorice, care a determinat exprimarea unor muzicieni cu un rol excepțional în coagularea, prin artă, a spiritului identitar (recent, Angela Gheorghiu, a formulat aserțiuni de aceeași factură), pianista timișoreană își asumă un ton aspru,  străduindu-se, parcă, să rescrie istoria muzicii naționale: „Pe lângă toată prețuirea ce o port activităților cultural-muzicale ale lui Tiberiu Brediceanu și Ioan Vidu, socotesc contribuția acestora prezentată puțin exagerat.

Ei merită să fie apreciați numai sub aspectul lor național-politic și nu sub prisma unor creații artistice universal valabile. A nu se confunda folclorul, lăutăria sau muzica ușoară cu arta adevărată, cu muzica așa-zis cultă, etern valabilă oriunde, în orice colț al lumii și în orice epocă”. Dăscălița timișoreană se revoltă când numele unor „mediocrități” sunt acordate unor instituții  academice locale și naționale: „E revoltător când vezi că cea mai înaltă instituție de învățământ muzical din țară, în loc să poarte numele lui George Enescu, e denumită Conservatorul «Ciprian Porumbescu», numele unui compozitor mediocru, fără studii serioase”. Autoarea uitase că nici Eminescu, autodidact, nu finalizase, cu patalama, studii academice. În aceeași notă, memorialista emite aprecieri și în privința lui Ioan Vidu, doinitorul Marii Uniri, efigie-simbol a Banatului muzical, adulat de Nicolae Iorga: „Liceul de Muzică din Timișoara, această pepinieră de talente adevărate, de viitori profesioniști în ale artei, mă întreb cum a ajuns să poarte numele unui Ioan Vidu, Liceul de Muzică «Ioan Vidu», a cărui pregătire componistică nu era la nivel înalt, iar toată activitatea lui muzicală nu are nimic comun cu muzica, cu arta cultă”?

Constantin-T. STAN

 

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.