Bârfa și ocara la români (2) Zeno Vancea versus Traian Grozăvescu

Zeno Vancea, probabil cel mai titrat compozitor și muzicolog bănățean, multiplu laureat al Premiului Național de Compoziție „George Enescu”, unul dintre primii muzicieni care au adoptat în creație principiile tehnicii dodecafonice (în tinerețe, aflat la studii la Neues Wiener Konservatorium, asistase la primele audiții ale unor creații de factură expresionistă semnate de reprezentanții Noii Școli Vieneze), prin care a dobândit și anvergură națională, creatorul unei capodopere a muzicii liturgice românești (Pomelnic la moartea unui erou, opus dedicat ofițerului-erou Dimitrie Petrescu Tocineanu), a petrecut multe momente, în calitate de pianist-acompaniator, alături de bunul său prieten și colaborator Traian Grozăvescu. Hâtru, imun la ironii și răutăți, așa cum îi stă bine unui bănățean autentic, Zeno Vancea ne transmite o perspectivă mai puțin cunoscută a personalității solistului de la Wiener Staatsoper, pe care suntem tentați să-l privim, prin prisma tragicului său sfârșit, într-o lumină idealizată. Iată câteva spumoase aprecieri exprimate de Zeno Vancea în interviurile sale: „Era un mare amator de joc de cărți. De multe ori, după concertele pe care le avea în orașele de provincie și la care lua onorarii destul de frumoase, era invitat, de către cei care îl chemaseră acolo, la un joc de cărți. Ei fiind cartofori, probabil că trișau. Pleca, astfel, acasă fără niciun ban; ba mai mult, împrumuta bani ca să se poată întoarce. Bineînțeles, în multe din asemenea ocazii, rămâneam și eu fără onorariu. La început, n-am știut care e cauza adevărată și am vrut să mă răzbun” (Martha Popovici, Convorbiri cu Zeno Vancea, Editura Muzicală, București, 1985, p. 72).

Răzbunarea lui Vancea, fără a purta însă povara unei gratuite răutăți, s-a constituit într-o nevinovată, chiar comică poantă, care nu putea genera resentimente: „La un concert, unul dintre bisuri era aria din La Fanciulla del West de Puccini, o arie care avea cea mai înaltă notă un si bemol. La primul bis, i-am transpus aria cu un ton mai sus, și a ajuns do, la al doilea am transpus-o cu încă un semiton mai sus, și a ajuns re bemol, ceea ce pentru un tenor era foarte greu de intonat. După concert, mi-a spus: «Nu înțeleg de ce astăzi mi-a fost așa de greu să cânt pentru a treia oară si bemolul!» Când i-am spus ce s-a întâmplat, era să mă bată. Dar reușise în mod strălucit…”

Într-un interviu acordat lui Vasile Bogdan (Vasile Bogdan, De vorbă cu Zeno Vancea, în Constantin-T. Stan, Zeno Vancea – etape biografice și împliniri muzicale, Editura Tim, Reșița, 2007, p. 43-72), compozitorul lugojean, hâtru și pogan, realizează, plastic, fără inhibiții, și o descriere fizică și comportamentală a vestitului tenor lugojean: „Ca artist, era mare, avea o voce extraordinară. Ca om, e greu de caracterizat după atâția ani. Era cam leneș, era gras, dar mai ales la urmă, când a dus-o foarte bine și când avea o nevastă geloasă, care nu-l lăsa să plece din casă. De mâncat, mânca bine, mișcare nu făcea deloc, tenorii, în general, au înclinația spre a se îngrășa, nu se știe din ce cauză”. 

Constantin-T. STAN

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.