Remus V. GIORGIONI
Continuare din numărul trecut
Inspiration Point: loc de „inspirație” pentru turiști, cât și pentru veverițe
Continuându-ne periplul pe marile plaje ale Californiei, am ajuns într-o zi la Corona del Mar, care ține de orașul Newport Beach. Este una dintre cele mai frumoase și mai spectaculoase, mai cu seamă pentru că are pe coasta înaltă un Inspirațion Point: loc de întâlnire (international) pentru poeți… Nu știu câți poeți se perindă zilnic pe-acolo, fiindcă de fiecare dată, pe cele câteva bănci, văd oameni obișnuiți, care-și văd de ale lor. Tot acolo, între niște boscheți, e locul de întâlnire al veverițelor, care vin, îndrăznețe – și cu un strop de obrăznicie – să-și primească hrana din mâna turiștilor poposiți aici. Dar să începem cu începutul…
Nu mai înșir toate străzile/autostrăzile parcurse (credeți că le mai știu!?): dar curând trecem de Atrium Hotel – hotelul la care a lucrat cândva fiul nostru. Trecem pe lângă micul aeroport din Orange County și, la o mare intersecție pe care chiar scrie „Corona del Mar”, intrăm pe faimosul, inevitabilul P.C.H. – Pacific Coast. Iar apoi, la una dintre primele derivații la dreapta (strada se cheamă Margherita) intrăm pe Ocean Boulevard, care reprezintă de fapt „spatele” Coronei. Pe stradă sunt zeci de case, toate arătoase, stil vilă – una din ele e construită din… resturi: imită o casă veche, prin bârnele înnegrite și cărămida falsă/aparentă. Iar la capătul ei pornește drumul spre munte unde, pe malul unui lac mare, Elsinore, se află câteva așezări pitorești. Chiar cunoaștem acolo, la Hemet, câteva familii (de pe la Borlova noastră de munte), pe care le-am vizitat cândva.
După ce poposim câteva minute la amintitul Inspiration Point, coborâm pe plajă, pe o alee șerpuită de vreo sută și ceva de metri. Plaja nu e mare (știu eu: câteva sute de metri pătrați), dar e de-a dreptul impresionantă. Este străjuită pe trei laturi de coasta înaltă – pe cealaltă foindu-se neliniștit Oceanul, în care înaintează un dig de pietre mari, răsturnate într-o dezordine studiată. Oameni – însoțiți de copii mai îndrăzneți – calcă printre pietre, cu riscul de a a-și răsuci vreun picior. (Nepoțelul Lucas ar vrea și el…, dar rămâne dezamăgit de un bunic mai puțin îndrăzneț; însă până să plecăm de acolo, îi va trece…) La capătul digului apare o colonie de pelicani, cormorani, păsări mari care se doar zburătăcesc pe acolo, în contrast evident cu pescărușii, care se zbenguie pe plajă ca niște gâște-porumbei…
Vom sta câteva ore acolo: vom face dese ture de plajă (în apă intră doar îndrăzneții). Facem și nițică plajă, furând nu prea multele raze de soare; jucăm fotbal, ne fotografiem pe cele trei stânci care ies din mare să privească uscatul… Dar avem și destul timp să căscăm ochii: admirăm cele 25-30 de vile cățărate pe coastă, peisaj imobiliar unic (aflăm că sunt și exorbitant de scumpe: 10-12 milioane de dolari, sumă care reflectă în primul rând terenul de sub ele, cât și poziția privilegiată). Nu pot aprecia exact înălțimea coastei: vreo sută-două sute de metri, dar ce este de remarcat e faptul că, începute pe la jumătate ei, casele au „ieșire la mare” prin scările de acces spre plajă, ele însele de vreo 20 de metri. De partea cealaltă, spre Ocean Boulevard, este aleea de acces propriu-zisă către ușa casei, garajul. Vilele au patru-cinci nivele, cu ferestre mari: pereți întregi de sticlă, spre a facilita vederea către Ocean.
Laguna Beach cu al său „Gard Poetic”. EON-ul de poezie
La vreo zece mile de Corona se găsește o altă plajă celebră: Laguna Beach, unde iarăși am fost de mai multe ori. Aici plaja este lungă și îngustă – mai lungă decât cealaltă. Într-o parte se pierde printre stânci în sălbăticie (remarcăm acolo un portal rotund, o boltă arcuită aproape perfectă, de parcă ar fi fost construită de mâna omului). La celălaltă capăt, pe malul înalt se află hoteluri și restaurante, iar plaja este cam tot sălbatică, înțesată de stânci, golfulețe pline cu melci. Descoperim, aproape îngropat în nisip, un buchet mare de flori, iar nora ne scoate din beznă – e un buchet de mireasă: pe plaja Laguna Beach vin adesea perechi de tineri căsătoriți cu suită, să facă poze la Ocean. Iar mireasa să-și înmoaie eventual vârful pantofilor în apa rece…
Stațiunea e înțesată de galerii de artă, iar între ele, tronând, Biserica Prezbiteriană, ea însăși un obiect de artă arhitecturală. La capătul uneia dintre străzile de acces (re)descoperim cafeneaua noastră: Anastasia Cafe, unde ne simțim bine întotdeauna în fața unei gustări și a unei cafele aburinde (prețurile sunt modice). Dar, pe Highway, înspre Corona, descoperim vizavi de o Gelateria Italiana, un mic părculeț minunat: loc îngust care cuprinde numai o masă și un scaun (pe care mai întotdeauna odihnește un homles…). Dar latura – de vreo cinci metri – dinspre Ocean este compusă dintr-un gărduleț de fier forjat, două elemente, în care citim două strofe de poezie scrise cu litere mari.
Acolo ne amintim că suntem români (și poeți, printre altele): Îl așezăm frumos pe nepoțelul Lucas lângă gardul poetic, punându-l să țină în mână volumul de versuri Eon de Nicolae Silade, proaspăt apărut la Editura BrumaR din Timișoara. (Putea foarte bine să fie scos și de o editură americană…!) Îl pozăm din mai multe unghiuri, el se simte fălos – ca bun bănățean ce este. Și (mai știi?), se crede el însuși poet – iar nu doar nepot de poet. La ieșire, homlesul „de serviciu” ne atrage atenția asupra unei plăci memoriale, în care scrie anul fondării „parcului”, ctitorii, aleși dintre consilierii municipali locali. Urcăm la o terasă înaltă, pe acoperișul unui restaurant, să luăm masa și să admirăm în continuare Oceanul.
Hotelurile Ritz-Carlton. Adevăratul „Inspiration Point”. Long Beach
Cu altă ocazie am fost într-o altă zonă mirifică, cea a hotelurilor Ritz-Carlton (plaja se numește Monarch Beach). Pe o esplanadă înaltă de vreo două-trei sute de metri se înalță trei hoteluri aliniate frumos – cel din dreapta având suspendată deasupra Oceanului o terasă unică (probabil) în lume. Facem mai întâi o plimbare pe plaja lungă de circa trei km, plajă care se întinde între două promontorii oceanice, care străjuiesc fiecare un golf. Găsim scoici și melci (ba fiu-meu descoperă și o monedă galbenă de un dolar: monede destul de rare, scoase din circulație, dolarii uzuali fiind bancnotele). După ce ne plictisim, pe pier-ul unde se află postul de observație Lifeguard, ne lansăm în sus pe o alee șerpuită, în pantă, până ajungem la primul hotel – cel cu terasa. Pe la mijlocul aleii, inserată în balustradă, descoperim o plăcuță care ne povestește istoricul insulei Santa Catalina, care se zărește în Ocean la o distanță oarecare.
Catalina Island este o insulă stâncoasă, situată în golful cu același nume, Santa Catalina, are vreo 33 de km/13, la aproximativ 50 de km de țărm. În mijloc, tronează muntele Orizaba. A fost descoperită prin 1550 de Rodriguez Cabrillo, navigator spaniol, orașul principal find Avalon. Ține de Los Angeles County, iar pe ea se poate ajunge cu barca sau pe calea aerului, din Orașul San Pedro sau Long Beach.
Atracțiile turistice sunt nenumărate: coloniile de foci, „stolurile” de pești zburători, grădinile subacvatice și multe altele. Noi însă ne scuturăm repede de aceste tentații, continuându-ne drumul spre hotelurile Ritz-Carlton, la capătul aleii unde ne așteaptă niște canapele comode și un „foc” de gaz. (Vai-vai-vai, căruță cu cai: ce loc bun de mas-popas pentru oamenii fără casă!)
Dar, odată ajunși la capătul călătoriei noastre, adevărată aventură, nu ne mai rămâne de făcut decât un pas până pe faimoasa terasă, loc de inspirație pentru toată lumea, chiar și pentru firile cele mai practice. Aici vom adăsta vreo două ore, apoi ne vom fotografia în somptuoasa recepție, inundată de flori, flori peste tot, de parcă s-ar serba o nuntă eternă. Iar geamul restaurantului e așa de mare, încât ar vrea să cuprindă întreg oceanul, se pare… Însă despre acest subiect, care constituie o poveste în sine/poveste întreagă, cu altă ocazie; dacă se va mai ivi.
Lasă un răspuns