Trocarici de Lugoj și trocarici de București

Urmărește-ne pe WhatsApp | Telegram | Google News

Constantin-T. STAN

După o lungă adăstare în târgușorul Lugojului, a sosit timpul unei incursiuni acolo de unde răsare soarele românismului, cum percepeau Bucureștii fruntașii românilor de altădată. Intrarea în Capitală, dinspre Pitești (cu o autostradă ce pare uitată de Cel Sfânt, fără bare de protecție laterală, cu un peisaj dezolant și cu un asfalt degradat), mi-a depășit însă, într-o oarecare măsură, modestele așteptări.

Astfel, am constatat cu uimire că benzile auto ale bulevardelor erau străjuite de întinse spații cu gazon îngrijit și straturi de flori. Oricât ar fi de nepăsători și veroși, edilii mitici, sensibili la imaginea sectorului pe care-l păstoresc, dar și cu gândul la alegerile ce urmează, și, poate, responsabilizați de imensul tranzit al autoturismelor, s-au străduit să ofere o peisagistică urbană mai prietenoasă.

Spre încântarea mea, am regăsit Lugojul prin prezența unor jucăuși trocarici, care periau imperturbabil bordurile. Evident, străzile Bucureștiului aveau borduri în bună stare (să ne amintim de intens mediatizatele afaceri cu borduri) ce facilitau mecanica țepoșilor.

Gândindu-mă la str. Timișoarei, poarta principală de intrare în Lugoj, m-am întristat. Acolo, bordurile sunt acoperite aproape în întregime de pământ, bălăriile au devenit o constantă, iar trecerea trocariciului prin zonă pare a fi o sfidare la adresa bunului-simț. Având simțul umorului, cel mai adesea lugojenii zâmbesc și-și văd de treabă. Oamenii sunt calmi, așezați și nu protestează.

Cred că nu din indiferență, ci dominați de acel spirit ancestral al românului, care vede, înțelege, dar lasă lucrurile să se rezolve pe cale naturală. Buruienile devin tot mai obraznice și dau senzația unui loc părăsit. Mergi mai departe cu gândul, iar în minte îți stăruie, ca un vis urât, trista imagine a sediului CEC și ANAF, instituțiile care numără de zor la fișicuri de lei și valută și au pretenția să ne administreze economiile.

Scări sparte, ziduri și tencuială prăbușite, o firmă înnegrită de timp și nepăsare. Aproape că nu se mai înțelege textul de pe firmă, dar poporimea se perindă aparent nepăsătoare, cu privirea în pământ, prin poarta instituției, oamenii fiind dornici sau, în multe cazuri, nevoiți să efectueze operațiuni bancare. În fond, banii n-au miros și au valoare și printre ruine.

Oamenii s-au robotizat, și-au pierdut sensibilitatea și instinctul de conservare, devenind imuni la rău, urât, mirosuri pestilențiale și degradare. Nu mai contează nici igiena personală (fizică și intelectuală), iar numeroși cetățeni, îndoctrinați și virusați de programele TV, tot mai agresive și aberante, dar și de rețele de socializare, tot mai deochiate, par să viseze doar la chermeze, bere și manele pe sunetele cărora să-și balanseze cu zel posteriorul.

Bieții oameni au ajuns să pășească mecanic înainte, cu sfială și chiar umilință (care e bună doar la biserică), fără să-și mai arunce privirile în spațiul periferic, fiind astfel lipsiți de imaginea întregului.

Pe acest fundal de impasibilitate și absență a spiritului civic, afaceriști și baroni de carton, tot mai numeroși și agresivi, pretind sau oferă șpăgi uriașe, jonglează cu sume imense, desfășoară afaceri oneroase, se pricep la ocolirea legii și sunt acceptați, în multe cazuri, la masa mai marilor zilei.

Noi, românii obișnuiți, trăitori din salarii și pensii (bugetari sau privați), ne numărăm cu înfrigurare leafa (manual), pe care o drămuim. Poate că o mică grijă a zilei de mâine și o inimă curată te fac puțin mai fericit.

Îmi amintesc de surprinzătoarea prezență a unui vulpoi în grădina mea de la sat, nu cu mult timp în urmă, care mă privea calm, aproape cu blândețe (deși în privire i se citea șiretenia) de la doar câțiva metri, evaluând strategic curtea cu orătănii. Câinii nu-l luau în seamă.

Nici nu lătrau, nici curioși nu erau să vadă ce hram poartă roșcatul. Se pare că societatea noastră va ajunge să fie condusă și dirijată de vulpoi, mai tineri sau mai bătrâni, toți cu coada lungă, bot ascuțit și lăcomos, care se vor da drept vegani, patrioți și binefăcători.

Să revenim însă la București, orașul celor mai dulci fetițe, potrivit vechiului șlagăr din Epoca de Aur. În weekend, Calea Victoriei devine pietonală, iar o mulțime imensă de tineri se îndreaptă spre terase.

Cu greu reușești să-ți faci loc prin mulțime, încercând să străbați bulevardul, dar tinerii, civilizați, îți induc un sentiment tonifiant.

În piața Festivalului (lângă Ateneu), un public extrem de numeros urmărea un concert simfonic din programul Festivalului Internațional închinat Orfeului moldav, cea mai autentică marfă culturală românească de export, încă neîndeajuns valorificată.

Multă lume bună, oarecum izolată, dar un dram de speranță pentru vremuri mai bune, normale.

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.