Traian Vuia, 150 de ani de la naștere (XIII). Traian Vuia și România Mare sau „imposibila întoarcere”

La doar 4 ani de la plecarea la Paris, într-o scrisoare trimisă în 30 iunie 1906 lui Petru Groza, Traian Vuia își mărturisea dorința de a se întoarce în țară: „Eu voi fi prin Banat pe la sfârșitul lunii august sau prin septembrie și sper că ne vom revede prin Lugoj”.

În toamna anului 1919, la insistenţele prietenilor săi din Banat, Vuia acceptă să candideze pentru primul Parlament al României Mari în circumscripţia electorală Răcăjdia. Din păcate, unii reprezentanţi ai Partidului Naţional Român i-au contestat dreptul de a candida pe motivul că a fost socialist, determinându-l să-şi retragă candidatura.

Acest incident nu-i schimbă hotărârea de a se reîntoarce în ţară, unde ar dori să se ocupe de „chestiuni industriale”, deoarece, mărturiseşte Vuia, „Împrejurările s-au schimbat, avem şi noi o patrie, revenim cu toţii la ea”. Şi totuşi, Vuia amână reîntoarcerea mărturisindu-i acest lucru prietenului său din copilărie, Caius Brediceanu, într-o scrisoare trimisă la 4 octombrie 1920:

„Te rog scuză-mă la dl Dobrin pentru întârzierea răspunsului la scrisoarea din urmă. Nu mă îndoiesc că vei reuşi să-l convingi că ar fi o greşeală ireparabilă de a mă reîntoarce acum în ţară”.

Înainte de a se reîntoarce definitiv în ţară, Vuia intenţiona să facă o călătorie în România spre a lua contact cu noile realizări şi îndeosebi pentru a vedea cum s-ar „putea face util în ordinea nouă din ţara noastră”.

În acelaşi timp, savantul îşi exprima speranţa că „atât situaţia economică, cât şi cea financiară a ţării se va stabiliza”. Într-adevăr, situaţia financiar-economică a României s-a stabilizat după instaurarea guvernului liberal condus de Ionel Brătianu la 19 ianuarie 1922, dar Vuia amână momentul reîntoarcerii în ţară.

De aceea, şi în scrisoarea trimisă lui George Dobrin în 20 iunie 1923, Vuia revine asupra intenţiei de a se reîntoarce în ţară:

„Trebuie să vă mărturisesc că cea mai mare dorinţă a mea este de a mă reîntoarce cât mai în grabă în patrie. Anul aceste este cel decisiv.”

Foarte curând Vuia va înţelege că întoarcerea în ţară este inoportună.

„Sunt convins că pentru orice om care voieşte să lucreze acasă, acum nu este loc. Întreaga noastră viaţă publică este otrăvită”, consemna savantul cu amărăciune în scrisoarea din 19 august 1923.

Şi totuşi Vuia nu putea renunţa aşa uşor la ideea reîntoarcerii în ţară. Se vede acest lucru şi din scrisoarea datată 4 martie 1925:

„Vă pot asigura că dorinţa mea cea mai mare este de a mă reîntoarce în ţară… Din nefericire, nu este momentul oportun. Ţara se află într-o atmosferă care sterilizează toate voinţele bune. Sper însă ferm că, isprăvind aici tot ce am de făcut, mă voi putea reîntoarce în curând.”

Deşi departe de ţară, Vuia va urmări cu multă atenţie evoluţia vieţii politice din România Mare, comportamentul politicienilor şi se va pronunţa, uneori cu o virulenţă exagerată, împotriva derapajelor politice, demagogiei şi abuzurilor săvârşite de cei ajunşi la putere.

Vuia critică cu duritate demagogia şi balcanismul vieţii politice, „virusul politicianismului şi al fanariotismului”, dezinteresul guvernanţilor pentru destinul ţării, necinste şi dezbinarea:

„Bărbaţii noştri cred că marile probleme se rezolvă prin discursuri frumoase, fraze alese, alegorii patriotice şi ditirambe poetice”.

Guvernările liberale şi averescane, alegerile electorale organizate de aceste partide constituie obiectul unor critici permanente şi virulente:

„La noi se văd două bande faţă în faţă, averescanii şi liberalii. Când vom vedea că una dintre aceste bande, în schimbul unui tribut, va deveni cinstită? (…) Guvernanţii noştri, deşi se plimbă în automobile şi aeroplane, sunt inferiori barbarilor din evul mediu”. Chiar dacă manifestă o constantă nemulţumire faţă de guvernările tradiţionale, Vuia combate ideea „democraţiei spre dreapta”, pe care o consideră „democraţie ciocoiască sau fanariotă”. Fiind un duşman declarat al regimurilor dictatoriale, milita pentru instaurarea în ţară a unei democraţii burgheze de tip apusean, care să educe poporul „să se supună unei discipline şi ca el să înveţe a se guverna pentru binele tuturora şi al fiecăruia”.

În noiembrie 1932, Vuia vine în România pentru trei săptămâni. Sosește în București, unde s-a întâlnit cu mai mulți oameni politici, printre care și cu Nicolae Titulescu, apoi pleacă la Cluj, pentru rezolvarea unor probleme legate de contractul încheiat cu firma „Mica”.

În primăvara anului 1934 revine în țară și se declară mulţumit de cele văzute: „M-am reîntors din ţară cam satisfăcut de ce am văzut şi cu bune speranţe pentru viitorul ţării, poporul nostru îmi pare, pe lângă toate scăderile ce le are, echilibrat şi în progres continuu. Sufleteşte poporul din vechiul Regat îmi pare superior celui din provinciile alipite. La intelectualii noştri ies prea vizibil scăderile urâte ale parvenitului. Le putem explica şi nădăjduiesc, că după două generaţii vor dispare”.

Din păcate pentru marele inventator, momentul revenirii definitive în ţară avea să se amâne mai bine de două decenii. Vuia se va întoarce abia în 1950, grav bolnav, şi, de aceea, la scurt timp va închide ochii pentru totdeauna.

Dumitru TOMONI


Descoperă mai multe la Actualitatea Online

Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.