„Toate-s vechi și nouă toate” 1813-1814: Ciuma lui Caragea (2)

♦ Interdicția de a ieși din oraș ♦
♦ Banii trebuie spălați cu oțet înainte de a fi atinși ♦
♦ Adunările și băutul la cârciumi sunt interzise ♦
♦ Iarmaroacele sunt închise ♦
♦ Oamenii, când se întâlnesc, trebuie să stea la trei pași unul de altul ♦

Domnia lui Caragea avea să fie însemnată îndeosebi de cea mai ucigătoare molimă de ciumă din toate cele înscrise în analele țării. Unii susțin că boala fusese adusă chiar de cei din jurul lui Caragea, în decembrie 1812. Faptul nu este dovedit. Sigur este însă că ciuma bântuia la Constantinopol.

Chiar din ianuarie 1813, Caragea pune să se înființeze lazarete în două orașe de pe Dunăre, pe unde ajungeau călătorii din Turcia. La 11 iunie, primii morți sunt semnalați la Văcărești, la intrarea în București. Sunt luate urgent măsuri severe: interdicția de a ieși din oraș; intrarea în oraș nu era autorizată decât prin șase bariere, păzite de armată.

Populația flotantă este scoasă din oraș. Cerșetorii sunt înregistrați și 80 dintre ei sunt trimiși pe la mânăstiri. Toți banii ce vin din județele de la Dunăre, unde au fost semnalate cazuri de ciumă, trebuie spălați cu oțet înainte de a fi atinși cu mâna…

Adunările de orice fel sunt interzise, precum și băutul la cârciumi; oamenii nu au voie decât să întindă ulciorul pe fereastră ca să fie umplut cu vin sau cu țuică. Iarmaroacele sunt închise, negustorilor ambulanți nu li se mai îngăduie să umble cu marfă.

Cum se face aprovizionarea? Oamenii fug din oraș, deși nu au voie. În august, populația este în sfârșit lăsată să părăsească orașul, cu condiția să poposească departe, pe câmp, ca să nu molipsească satele. Măsură imposibil de aplicat; molima se întinde în toată țara.

Un regulament în zece puncte este lipit în cele patru colțuri ale orașului: oamenii, când se întâlnesc, trebuie să stea la trei pași unul de altul; cine cumpără ceva, nu trebuie să apuce lucrul acela cu mâna, ci cu ceva de lemn sau cu un clește, sau să-l ia în ceva, după caz, iar dacă se dau bani, să fie puși într-o strachină cu oțet.

Cu toate aceste precauții, epidemia se răspândește pretutindeni. Toți locuitorii sunt cuprinși de panică. Consulii părăsesc orașul. Domnitorul se retrage și el la Mânăstirea Cotroceni. Boierii, cei care n-au fugit, zăvorăsc porțile cele mari ale caselor, păzite, din foișor, de arnăuți înarmați.

(Neagu Djuvara, Între Orient și Occident, Humanitas, București, 2013, p. 342-343)

1813-1814: Ciuma lui Caragea (2)

♦ La spital făceau grămezi de câte o sută de trupuri goale: flăcăi, fete mari, copii, bătrâni, săraci, bogați, apoi făceau șanțuri și-i aruncau acolo, unul peste altul, țigani, boieri, ovrei, armeni. ♦ Toți bețivii, toți destrămații porneau pe hoție din casă în casă. ♦ Fugea lumea de dânșii ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morți în spinare. ♦

În octombrie, epidemia atinge paroxismul. Orașul oferă o viziune de coșmar. Ion Sân Dobre, țârcovnic la biserica Batiște, notează în caietele lui: „Iară când fu la octombrie, să întări o groaznică moarte care nici s-au pomenit să fie vreodată. Și se sparse orașul și se duseră care încotro le-au văzut ochii și rămase târgul pustiu. Și ce era să vezi, încotro ascultai, aceasta se auzea: «Păziți, la o parte, că vin cioclii cu morții», câte opt, câte zece, unul peste altul, morți și cei smreduiți [contaminați]. Și-i căra de prin toate mahalalele, până când n-avea ce le mai face și sta pre ulițe morții până când venia cioclii cu cară de-i ridica. Și câți erau vii, ne socoteam morți și umblam amețiți. Apoi începură a se îngropa unul câte unul prin grădini până se umplură. Să pustiiră mahalalele și ținu tot moarte groaznică de la august până la ghenarie [ianuarie]. Se spunea că până la ghenarie numai răportuiți în catastihe morți mai mult de 20.000, afară de cei din grădini, care se îngropau noaptea, cât și cei de prin sate. Însă la spital făceau grămezi de câte o sută de trupuri goale, flăcăi, fete mari, copii, bătrâni, săraci, bogați, apoi făceau șanțuri și-i aruncau acolo, unul peste altul, țigani, boieri, ovrei, armeni, nu se căuta la rând și se prăpădiră două părți din lume și mai mult. Astfel de năpraznică moarte s-au făcut în acest leat”.

În atmosfera aceasta de groază, apăruse un alt motiv de neliniște: frica de tâlhari. Foști ciumați, mai mult sau mai puțin imunizați la boală, se adunaseră în cete: intrau în case spunând că sunt ciocli, furau și ucideau fără să fie prinși. La 18 octombrie 1813, domnitorul poruncește să fie căutat și arestat unul din „calicii orașului, fost ciumat, polcovnic [comandant], chipurile, peste ciocli, care-i fură și-i jefuiește, în fel și chip, pe locuitorii orașului”. Se poate bănui că râvna polițailor, în cazurile acestea, nu era cine știe ce mare. Pentru a-i deosebi de tâlhari, autoritățile hotărâseră ca adevărații slujbași ai pompelor funebre să poarte la gât, ca semn de recunoaștere, o bucată de pânză roșie. Ion Ghica povestește, în legătură cu aceasta, cele auzite de el în copilărie: „Toți bețivii, toți destrămații își atârnau un șervet roșu la gât, se urcau într-un car cu boi și porneau pe hoție din casă în casă, din curte în curte. Ei se introduceau ziua și noaptea prin locuințele oamenilor și puneau mâna pe ce găseau, luau bani, argintării, ceasornice, scule, șaluri etc., fără ca nimeni să îndrăznească a li se împotrivi. Fugea lumea de dânșii ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morți în spinare, îi trânteau în car, claie peste grămadă, și porneau cu carul plin spre Dudești sau spre Cioplea, unde erau ordiile [gloatele] ciumaților. Se încrețea carnea pe trup auzindu-se grozăviile și cruzimile făcute de acești tâlhari asupra bieților creștini căzuți în ghearele lor.

Rareori bolnavul ajungea cu viață la câmpul ciumaților. De multe ori, o măciucă peste cap făcea într-o clipă ceea ce era să facă boala în două-trei zile! Și poate că acei uciși astfel erau mai puțin de plâns, căci mai mult erau de jale acei aruncați vii în câmp, fără așternut și fără acoperământ, pe pământ ud și înghețat. Cale de jumătate de ceas se auzeau țipetele și vaietele nenorociților din câmpul Dudeștilor.

În urma mai multor scene oribile, neomenoase și bestiale petrecute la ordie, unde unul din acești mizerabili fusese rupt cu dinții de un tânăr care apăra cinstea soției sale lovite de ciumă chiar în ziua nunții, și în urma revoltei ciumaților, cari au sărit cu parul și au omorât zece ciocli, autoritatea, în sfârșit, a luat măsură de a organiza un fel de serviciu sanitar. Ea înființase câțiva vătășei [funcționari inferiori la primărie] însărcinați de a întovărăși pe ciocli din casă în casă, și aceștia strigau de la poartă: «Sănătoși copii!» Unul dintre ei, într-un raport către șeful său, zicea: «Azi am adunat 15 morți, dar n-am putut îngropa decât 14, fiindcă unul a fugit și nu l-am putut prinde». Deasupra orașului se ridica un fum gălbui și acru, fumul băligarului care ardea în curțile boierești, și orașul răsuna de urletul jalnic al câinilor rămași fără stăpân.” (Neagu Djuvara, Între Orient și Occident, Humanitas, București, 2013, p. 342-344)