Ștefan Blidariu și rugăciunea sa: „Opreşte, Doamne, acele ceasornicului cu care îmi măsori destrămarea!”

Dan TIMARU

Zilele  trecute am primit o invitație la o lansare de carte. Ștefan Blidariu, un cetățean onorabil al orașului nostru, și-a adunat amintirile într-un roman autobiografic, în care face o radiografie pertinentă a vremurilor pe care le-a traversat. Romanul intitulat „Mereu în opoziție” poate fi considerat o pagină de istorie, scrisă cu har și dar.

Opoziția domnului Ștefan Blidariu despre care face vorbire în titlul romanului este o opoziție constructivă, care aduce nu doar critici, ci dă și soluții de rezolvare a problemelor ivite. Acest mod de a fi ar trebui urmat de orice cetățean al acestei republici în relația cu cei care ne hotărăsc destinele.

Pentru că mi se pare de bun simț ca, prin intermediul Ziarului Actualitatea, cele scrise de Ștefan Blidariu să fie cunoscute de cititorii săi, ne-am permis să-i adresăm câteva întrebări:

– Ce va determinat să scrieți acest roman?

– Cei care vor citi modestele mele însemnări se vor întreba ce stă la baza acestei idei de opoziție. În copilărie, am fost pionier, mai târziu – tânăr utecist, la maturitate – chiar membru al partidului comunist. Niciodată nu am fost un paria pentru societatea comunistă, nici măcar vreun dizident sau un caz special pentru organele de securitate. Pregătirea profesională și unele calități persona-le au contribuit la promovarea mea în diferite funcții de conducere atât în vechiul regim, cât și în cel post-decembrist, și tocmai din acest motiv vreau să las pentru generația nepoților mei un crâmpei din adevărul istoric al vremurilor pe care le-am trăit. 

– Școlit și călit în focul luptei de clasă, cum ați perceput trecerea de la comunism la capitalism?

– Realizările vremurilor apuse au fost rodul muncii noastre, a celor care ne-am sacrificat tinerețea pentru a face ceva. Iar dacă unele guverne formate din impostori sau analfabeți profesionali au distrus după 1990 economia și realizările multor ani de trudă, vina nu aparține poporului român, ci prostiei și incompetenței guvernanților. În ceea ce mă privește, am avut întotdeauna o gândire liberală, care  mi-a adus progres și bunăstare, și atunci și acum. 

– Născut la margini de imperii, așa cum vă ex-primați în primul capitol al romanului, aduceți un superb elogiu locurilor natale. Să înțelegem că mereu v-a mistuit dorul de casă?

– Am văzut lumina soarelui într-un loc unde Dumnezeu a lăsat să-i picure o lacrimă. Acesta a devenit râu și a pri-mit numele de Cerna. Păduri și dealuri au umbrit cristalul apei, iar stâncile semețe i-au mărit farmecul. Măreția naturii a apropiat omul de Dumnezeu, farmecul inegalabil al lucrării divine te obligă mai degrabă la contemplare decât la acțiune. Port Toplețul și ale sale împrejurimi mereu în mintea și în sufletul meu. Am multe amintiri plăcute din anii copilăriei mele. Chipul luminos al bunicii Călina mă urmărește încă. Maica mea era o femeie deosebită. Trecută prin cele două mari războaie care au pârjolit Europa, a supraviețuit crezând cu putere în Cel de Sus, ea mă iubea cum numai bunicile știu să o facă. Bunicii sunt unici! Mama mea, Ionela, era o femeie aspră de la munte, dar cu o inimă generoasă. Când Dumnezeu l-a chemat la ceruri pe tatăl meu, Ilie, a suferit mult.

– Sunteți de profesie inginer, dar aveți un dar de povestitor pe care l-ar invidia mulți scriitori. Nu v-ați simțit niciodată atras de Litere?

– La bacalaureat, președintele comisiei a fost un profesor universitar de la Mecanică. După ce mi-a citit lucrarea de la română, mi-a sugerat să scriu poezie și să mă îndrept în viitor spre Litere. M-am simțit ofensat, așa că, după ce am luat 10 și la matematică, l-am întrebat pe eminentul dascăl, cu o ușoară ironie în glas, dacă mai e de părere că sunt bun pentru științele umaniste. Dumnealui m-a privit o clipă în ochi, a dat a lehamite din mână, spunându-mi: „Băiete, nu ai înțeles nimic!”. Acum scriu și verific dacă dascălul a avut dreptate. 

– Am înțeles că ați fost un elev silitor, dar și un bun sportiv. Cum se împăcau cele două discipline?

– În perioada primilor ani de școală, am avut o singură dragoste, fotbalul. Cu o frenezie demnă de o cauză mai bună,  orice oră liberă o foloseam pentru jocul preferat. Pe măsură ce treceau anii, am devenit un jucător cu o anumită valoare, care își putea construi o carieră chiar și prin fotbal. Tatăl meu mă voia inginer și i-am urmat dorința. Am devenit bursier la Politehnică, în mândra capitală a Banatului, Timișoara. 

– Facultatea de mecanică agricolă pe care ați urmat-o este o disciplină grea. La terminarea ei, ca specialist, urma să fiți repartizat în agricultură, undeva pe ogoarele patriei, acolo unde se ducea o bătălie continuă cu realizarea producțiilor record impuse de partid. Cum a fost întâlnirea cu  realitatea de pe teren?         

– Am luat contact cu primul meu loc de muncă cu încântare. Stațiunea pentru mecanizarea agriculturii de la Segarcea era o întreprindere cu mare prestigiu în domeniu, era un etalon pe țară, dar eu voiam să ajung în Banat. Am obținut în cele din urmă dezlegarea și m-am întors pe meleagurile dragi mie.

– Desigur că sunt multe de povestit din perioada activității dumneavoastră ca inginer, dar vom sări peste această etapă. Cititorul va descoperi singur prin lecturarea romanului tot zbuciumul acelor vremuri. Perioada post-decembristă în care ați fost implicat din plin o vom lăsa tot în seama lui. Vorbiți-mi despre familia Blidariu.

– Speranțele din 1996 când am ajuns la Lugoj s-au materializat pas cu pas. Aici ne-am găsit rostul și toți am devenit utili pentru semenii noștri. Soția mea dragă, Constanța, este economist. Mi-a fost sprijin de nădejde de-a lungul anilor și fără ea nu aș fi reușit nimic din toate câte există. Bogdan-Ștefan, fiul nostru, a absolvit două facultăți, Dreptul și Științe Economice. Este căsătorit cu Mirabela și au o comoară de băiat, Răzvan-Andrei. Fiica noastră, Constanța-Nora, a fost un elev eminent. A avut numai note de 10. Este cel mai inteligent membru al fa-miliei, afirm asta fără să-i jignesc pe ceilalți, care desigur au meritele lor. Constanța-Nora este mama unui băiat, Alexandru-Ștefan, copil frumos și deștept, întocmai ca și mama lui, nepot poreclit de străbunica lui „Academicianul”. La ora actuală, Bogdan Blidariu, fiul meu, este vice-primarul Lugojului. Eu nu am fost de acord să preia această funcție, pentru că implică responsabilități imen-se. Nici el nu a fost încântat de funcția oferită. Soția mea l-a motivat în luarea acestei decizii. Acum, odată intrat în această horă, va trebui să joace. Lugojenii au mari așteptări de la noua administrație și sper să se achite cu succes de această sarcină.

Aici se încheie interviul cu Ștefan Blidariu. Citiți-i cartea pentru a înțelege zbuciumul unei generații care se apropie de ieșirea de pe scena vieții. Călător în timp, trecut peste cumpăna istoriei, Ștefan Blidariu este un exemplu de demnitate, cinste și curaj. De astfel de oameni avem nevoie pentru a așeza țara pe un făgaș trainic. De aceea spun și eu precum autorul: „Oprește, Doamne, acele ceasornicului cu care îmi măsori destrămarea!”