Președintele numit, Nicușor Dan, superficial ca de obicei, fără să studieze temeinic legislația, fără să cunoască circumstanțele, a plecat câine surd la vânătoare. Și a convocat la Cotroceni reprezentanți ai Guvernului, ai Înaltei Curți și ai CSM, vezi-Doamne, pentru a-și îndeplini rolul de mediator între puterile statului, angajându-se să tranșeze spinoasa și exploziva problemă a specialilor din magistratură. Cum era și de așteptat, eșecul a fost total.
Magistrații, reprezentanți ai procurorilor și judecătorilor — primii fiind, în realitate, doar avocați ai statului — au simțit că președintele se deplasează pe un teren mlăștinos și au șutat înainte. Au formulat, la unison, propuneri prin care, de fapt, salariile lor, ca de altfel și pensiile, să devină și mai mari decât cele care au fost până acum și au provocat atât de multă emoție în rândul populației. Au demonstrat că nu le pasă de populație, ci doar să mențină statutul procurorilor și judecătorilor la nivelul cel mai ridicat din Europa sub aspectul cuantumului salariilor, al vârstei de pensionare și al cuantumului pensiilor. A fost o mișcare de blocaj care a funcționat perfect.
Pe acest fond, Nicușor Dan, printr-o locuțiune urmată de o conferință de presă, s-a grăbit să precizeze și, implicit, să se angajeze în legătură cu celelalte categorii de „speciali” incluse, pe drept sau pe nedrept, în această formulă — militari, polițiști etc. — că nimănui nu i se va modifica statutul pe perioada acoperită de contractele pe care le-a semnat. Eventualele măsuri îi vizează doar pe cei care, de acum încolo, urmează să facă parte din respectivele instituții. De fapt, Nicușor Dan a inițiat o diversiune, sub pretextul de a nu precipita procesul prin care reprezentanții diferitelor categorii socio-profesionale, aflați în panică, solicită pensionarea. E vorba, în special, de armată, de polițiști și de gardienii din penitenciare.
De ce afirm că Nicușor Dan a încercat o diversiune? Din mai multe motive. În primul rând, pentru că nu îl mai crede nimeni, în condițiile în care, în niciun an de mandat, are atât de multe angajamente neonorate, a comis atât de multe dezinformări publice și a ajuns la un nivel atât de scăzut de credibilitate cum nu a mai ajuns niciun președinte al României, nici măcar la sfârșitul mandatului. În al doilea rând, pentru că, din nou, a dovedit că nu cunoaște legislația și că nu s-a pregătit nici pentru a media un conflict interinstituțional, nici pentru a da un răspuns cât de cât credibil unei societăți extrem de traumatizate.
Există un principiu de fier, încă de pe vremea dreptului roman, consacrat în toate legislațiile democratice ale lumii: „Pacta sunt servanda est.” Într-o traducere liberă, un contract asumat trebuie respectat. Toți salariații, fără excepție, au în spate un contract semnat cu angajatorii lor. Este valabil și pentru judecători și chiar și pentru procurorii care s-au precipitat să intre și ei în categoria magistraților. La data la care și-au început activitatea, au semnat un contract, iar respectivul contract trebuie respectat până la capăt, adică până la pensionarea lor, dacă nu cumva, între timp, părțile au convenit să îl modifice.
De acest lucru se prevalează toți „specialii” adevărați și toți „specialii” incluși, în mod perfid, în această categorie — cum, de exemplu, sunt militarii. Numai că, prin legi succesive, sub presiunea unor grupuri de interese mai mult sau mai puțin ilegitime, o altă putere a statului, respectiv Parlamentul, sub influența unei a doua puteri a statului, respectiv Executivul, a generat fel de fel de modificări care au condus la situația aparent fără ieșire în care ne aflăm astăzi. Pe scurt, situația financiară, precum și cea a pragului de ieșire la pensie a judecătorilor și procurorilor, a fost upgradată până când s-a ajuns la o situație intolerabilă, de ruptură în societatea românească.
Și ce e de făcut? Aparent, nu se poate face nimic. Pentru că procurorii și judecătorii se prevalează de angajamentele pe care, prin lege, și le-a luat societatea în raport cu ei. Ei blochează și vor bloca, în continuare, cu obstinație, orice inițiativă a puterii legislative și a puterii executive, sub pretextul repetării ad litteram a angajamentelor pe care societatea și le-a asumat în ceea ce îi privește.
Iar, în conformitate cu mecanismele după care funcționează statul, în ceea ce-i privește, va exista întotdeauna un blocaj la nivelul Curții Constituționale, generat de faptul că „corb la corb nu scoate ochii”. Pentru că și membrii CCR sunt beneficiarii unui statut la fel de special. Dar, până la CCR, orice proiect de modificare a statutului procurorilor și judecătorilor va fi blocat, așa cum, de altfel, s-a mai întâmplat, de către Consiliul Superior al Magistraturii și de către Curtea de Apel.
Dacă ar fi să aplicăm principiul Oului lui Columb sau să executăm o tăiere a nodului gordian, toată această situație aparent fără ieșire ar putea fi simplificată. La Cotroceni, reprezentanții ultimelor două instituții pe care le-am nominalizat mai sus nu aveau ce căuta, din simplul motiv că sunt parte a unui „pact al diavolului”.
Administrarea justiției — concept în care sunt incluse și modul în care decurg relațiile de serviciu ale procurorilor și judecătorilor și, în general, condițiile pe care statul trebuie să le asigure bunei desfășurări a anchetelor și a proceselor — este, atenție, apanajul exclusiv al Ministerului Justiției, adică al puterii executive.
Într-un stat normal la cap, doar de aici ar trebui să pornească toate propunerile de modificare, în sus sau în jos, a condițiilor în care funcționează cele două categorii care, împreună, în mod artificial, își spun magistrați. În niciun caz, condițiile la care m-am referit mai sus nu țin de competența altor instituții. Iar, dacă legea trebuie modificată într-un fel sau altul, tot într-o țară normală la cap, ministrul justiției face propuneri, iar Parlamentul dispune.
În concluzie, noi funcționăm într-o logică total răsturnată, de care președintele numit nu are nici cel mai mic habar, așa că nu exclud deloc posibilitatea ca specialii să devină, în viitor, nu mai puțin speciali, ci și mai speciali decât au fost până acum.
Lasă un răspuns