Să ne prețuim dascălii…

Urmărește-ne pe Telegram și Google News

Așa cum bunii creștini își cinstesc martirii, potrivit rânduielii statornicite în calendar – oameni care și-au dăruit viața pe altarul iubirii aproapelui, potrivit învățăturilor christice –, în aceeași măsură ar trebui să-i omagiem, periodic, pe muritorii de rând, cei care ne-au marcat într-un fel existența.

Alumn al unui prestigios universitar clujean, Francisc László, reper al profesionalismului academic, exemplu de sublimă onestitate și dăruire pedagogică, am așternut, cu emoție și recunoștință, câteva rânduri evocatoare într-un volum recent apărut la Editura Muzicală.

Elena Maria Șorban, eminent profesor la Academia de Muzică din Cluj-Napoca, a avut fericita inspirație de a iniția, anul trecut, elaborarea unui volum omagial, care să cuprindă impresiile unor foști învățăcei doctorali (cum a fost și cazul meu), colegi, prieteni, simpli melomani, care l-au cunoscut și apreciat.

Din prețiosul tom, extrag pentru cititorii din orașul muzicii câteva fraze în care mi-am exprimat preaplinul sufletesc la un deceniu de la despărțirea de maestrul meu, adevărat mentor, căruia îi datorez devenirea mea ulterioară pe plan profesional.

Trăitori sub imperiul unor vremi tulburi, cu finalitate incertă, în contextul proliferării celor mai neașteptate și hidoase racile, a superficialității, amatorismului și imposturii (toți se pricep la toate și sunt nerăbdători să dea sfaturi, să ia decizii sau, după caz, să transmită indicații), avem nevoie, mai mult ca oricând, de repere profesionale și morale, care să confere un sens pozitiv demersurilor noastre cotidiene, dar și aspirațiilor pe termen mediu și lung. Repere la care să ne raportăm cu obstinație și care să ne determine să ne manifestăm ca cetățeni activi și responsabili.

* * *

L-am cunoscut pe maestrul Francisc László, prestigiosul profesor al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, târziu, în toamna anului 2005, printr-o fericită întâmplare legată de aspiraţiile mele doctorale.

În urma promulgării noului regulament doctoral, prin care se interzicea conducătorilor de doctorat care împliniseră venerabila vârstă de 70 de ani să-şi continue activitatea, a trebuit să renunţ la maestrul Gheorghe Firca, cu care convenisem asupra unei viitoare colaborări (având şi afinităţi geografice, amândoi fiind bănăţeni cărăşeni), şi, presat de timp, să-l contactez telefonic pe profesorul László, la recomandarea unui prieten comun, organistul şi muzicologul Franz Metz, rezident în Germania.

Îmi amintesc şi acum tonul protocolar, afabil, dar ferm, prin care maestrul îmi adresa câteva întrebări fundamentale: de ce doresc să urmez ciclul de studii doctorale, ce activitate de cercetare muzicologică am efectuat, ce am publicat până în prezent?

Mi se sugera, de asemenea, că ar fi bine să încerc totuşi să continui proiectul cu maestrul Firca, eminentul muzicolog, în perspectiva reglementării metodologiei organizării şi desfăşurării studiilor universitare doctorale.

Într-adevăr, câteva din aberantele prevederi, ce determinaseră o virulentă reacţie din partea reprezentanţilor celui mai înalt for ştiinţific naţional, Academia Română, au fost în cele din urmă abandonate, dar, cu toate acestea, am rămas consecvent cu ultima mea opţiune.

Fără a mi se oferi prea multe certitudini, după ce am făcut schimb de adrese, m-am oferit să-i trimit maestrului, prin poştă, câteva din volumele publicate. A urmat un schimb de mesaje, prin intermediul poştei electronice, prin care maestrul mă informa asupra impresiilor sale.

Dincolo de o apreciere în general favorabilă, dar şi de câteva opinii critice, formulate însă cu o politicoasă detaşare şi obiectivitate, mi-a atras atenţia o frază în care eram felicitat pentru consecvenţa cu care utilizam, în mesajele mele, diacriticele, maestrul nereţinându-şi un accent de reproş adresat acelora care, din comoditate, nepăsare sau suficienţă, omit să uziteze caracterele alfabetului românesc.

Am înţeles imediat preţiozitatea structurală a personalităţii maestrului, pedanteria formaţiei sale intelectuale şi nivelul exigenţelor la care urma să mă supun în cazul în care aş fi fost acceptat ca învăţăcel.

Astăzi percep toate aceste evenimente, care au prefaţat experienţa mea doctorală, ca un parcurs aproape iniţiatic, prin care maestrul îmi testa calităţile, pentru a stabili, într-un final, dacă eram demn să-i fiu învățăcel.

Constantin-T. STAN

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.