Remus Valeriu Giorgioni: DUMNEZEU nu este (numai) MARE, ci chiar măreţ*

Share Button

Mi-a căzut în mână cu ceva timp în urmă o carte „cutremurătoare”, după „The Guardian”; bestseller „New York Times”, cu “peste 500 000 de exemplare vândute. Titlul cărţii este Dumnezeu nu este Mare, autor fiind britanicul Christopher Hitchens, nume care pare cunoscut. La prima vedere – şi prezentare – o carte mare, dar care încă de la primele pagini trezeşte obiecţii. În primul rand: subtitlul – Cum otrăveşte religia totul – s-ar fi cuvenit să fie chiar titlul cărţii, fiindcă Hitchens se războieşte mai mult cu religia (cu „păcatele şi tarele” acestei lumi), decât cu Cel care a inspirat-o, a inspirat religia şi a creat lumea. Lumea creată, existentă…, aceasta este o evidenţă flagrantă – că doar n-o fi apărut chiar din senin (chiar şi aşa, „senin” nu înseamnă altceva, ci este un sinonim pentru CER).

Iar a afirma că ceva/cineva este mic sau mare în condiţii de inexistenţă este, orişicâtuşi, pentru un autor care se respectă, ceva cel puţin straniu. Dar ce o fi vrând să spună prin acest God Is Not Great (când în engleză toate cuvintele sunt cu majusculă, nu doar calificativul Mare, cum alege să titreze editura)?… Că este un soi de zeulică mai mic, un god(ot)?…, sau că nu există defel. Dar este de ordinul evidenţei că, dacă există, Dumnezeu nu poate fi decât (cel puţin) mare: există şi superlative absolute

Nu mă apuc acum să afirm: Uitaţi-vă numai în jur, ce univers mare avem – are El de susţinut, chiar dacă ar fi doar susţinătorul, Pantocrator, nu şi Creatorul. Şi nu zic asta fiindcă se ştie: în privinţa existenţei lui Dumnezeu există tot atâtea argumente pro, câte contra. (Vorba cuiva, cu siguranţă un teolog: am o mie de argumente pentru cine vrea să creadă – şi n-am niciunul pentru cine nu crede!) Biblia însăşi nu „simte” nevoia să demonstreze existenţa lui Dumnezeu, cum i-ar plăcea vreunui agnostic, ci o consideră ca pe o premisă, un postulat.

De aceea, zic, celebrul autor nu se prea hotărăşte: contestă creaţia, ca imperfectă, sau Îl contestă pe Creator!? Să negi existenţa lui Dumnezeu însemană să amputezi dintr-o mişcare sufletul lumii, negând Spiritul – latura inefabilă a fiinţei umane. Şi asta în situaţia în care – de când cu fizica cuantică – s-a dovedit că nici materia nu e doar materie, ci o formă de manifestare a energiei, entitate subtilă care ţine de esenţa (substanţa) lucrurilor. (Din această perspectivă, chiar lumina are „trup şi suflet”: corpuscul şi/sau undă.) Dar oamenii de acest tip – tipul C.H. – chiar nu au nevoi spirituale: suflet, nici conştiinţă? Pentru ei „viaţa spirituală” înseamnă numai cultură şi artă – ceva similar cu „Cântarea României” la comunişti: activităţi cultural-distractive.

Fiecare om normal simte o chemare a înăţimilor („A pus în ei chiar gândul veşniciei”, spune Eclesiastul), care îl obligă să vadă, să simtă că există ceva mai presus de condiţia sa precară. Noi, personal, credem că toată burzuluiala ateist-gnostică, umanist-raţionalistă se traduce prin următoarea idee: nu ştiu, nu mă interesază dacă există Dumnezeu – chiar de-ar exista nu se poate cunoaşte: Deus absconditus; sau dacă a făcut lumea din… greaşeală, iar noi ne simţim aşa de bine în ea, la un moment dat s-a cam plictisit şi s-a retras din activitatea competiţională: Deus otiosus. Eu aş vrea să nu existe ca să mă proclam eu însumi dumnezeu! (Oare nu ţi se pare o uzurpare, iubite frate om, să te instalezi comod, confortabil – ca în fotoliul din care-ţi bei cafeaua – într-un habitat făcut de altul, coborât „cu hârzobul” din cer!?)

La începutul cărţii, Hitchens o evocă pe profesoara lui din clasele primare, profesoată de ştiinţe naturale – care era în acelaşi timp şi de religie – , o femeie modestă şi credincioasă sinceră. Băiatul de 8-10-13 ani, deşi avea încă de pe atunci îndoielile sale, mature şi nu copilăreşti, era primul la orele de religie, numai de hatârul candidei fiinţe. Iar eu mă simt imboldit să deschid aici o scurtă parantez, cu iz personal. În ultima clasă de liceu, profesoara de română ne-a dat pentru acasă o temă „bubuitoare”: Omul, valoare supremă în univers. Rămas printre puţinii din clasă fără notă, am făcut o teză excelentă, iar a doua zi am fost scos cu caieţelul la răspuns. Sigur că doamnei nu i-au convenit ideile mele, nou-venită fiind, nici nu prea ştia de mine că sunt bun la română. Am primit o notă mediocră, care a revoltat întreaga clasă: scrisesem în concluzie: „Nu omul, ci Dumnezeu e adevărata valoare supremă în acest univers!”… Scandal, scoatere în „careu”, scăderea notei la purtare, chemarea tatălui la raport…

O mare prostie: Dumnezeu cu literă mică, sau sufletul metaforic

Ştim bine, cu toţii cine grafia cu literaă mică numele propriu Dumnezeu. Am dat recent peste ediţia din 1960 (aveam 8 ani) a Copilăriei lui Gorki. Frunzărind-o, am putut constata pagini întregi – zeci de pagini mâzgălite de copilul de-atunci: revoltat, copilul din mine n-a suportat un aşa gest agramat şi am corectat cu pixul peste tot, punând majuscula de fiecare dată când apărea în text Domnul sau Dumnezeu. (Tot recent am dorit să recitesc Elogiul nebuniei, iar acolo tot aşa: ba încă o altă enormitate: „sfânta scriptură”, care e, totuşi, titlu de carte. Or, eu altfel învăţasem la şcoală despre titluri şi nume proprii.)

Iar dacă tot am deschis această paranteză, vreau să remarc aici, apăsat, minunata carte a „scriitorului proletar”, care are numai cuvinte frumoase, de laudă, despre religia bunicilor săi; el decelează, între „religia bunicii” (puţin bigotă, dar sinceră) şi cea a bunicului, prea austeră, aproape formală. Or, autorul nostru – şi editura Litera – îmbrăţişează, în secolul XXI aceeaşi metodă (ne)gramaticală, şi asta în condiţiile în care concetăţenii lui Hitchens scriu aproape toate cuvintele cu majusculă, inclusiv pronumele. Chiar dacă editorii au grafiat tendenţios numele lui Dumnezeu, credinţa sinceră a copilului Gorki, viitorul mare comunist este peste tot în carte subînţeleasă.

Aşadar, Hitchens judecă lucrurile după consecinţe şi Cauza Supremă după efecte. Acum sigur că el are mare dreptate când tratează în captole separate tarele marilor religii ale lumii (fiindcă nu se leagă numai de creştinism); evocă în capitole dezvoltate morala îndoielnică a unor clerici: pedofilie, arghirofilie, simonie şi vinderea secretului împărtăşaniei. Evocă războaiele religioase: cruciadele, eternul conflict dintre catolici şi protestanţi, Intifada sau războiul „sfânt” al mahomedanilor.

De fapt, autorul începe prin a contesta morala creştină – când Decalogul stă la baza Dreptului universal. Iată cele patru obiecţii „ireductibile” la dresa credinţei religioase: 1. „Oferă o reprezentare total eronată a originilor omului şi ale cosmosului”; 2. îmbină „maximum de slugărnicie cu maximum de solipsism”; 3. „este atât rezultaul cât şi cauza unei periculoase reprimări sexuale; 4. este  „în ultimă instanţă întemeiată pe proiecţia unor năzuinţe” (p.14). Sigur că aceste obiecţii sunt cam puerile şi se cer demontate (le vom lua pe rând, dacă ne permite spaţiul).

E cert că există (şi) o moralitate independentă de Dumnezeu. „Credem cu certitudine că o existenţă etică este posibilă în absenţa religiei.” Şi e normal să fie aşa. Biblia – care, în opinia noastră are soluţii pentru toate problemele – aduce argumente şi în favoarea acestui psotulat. Am fost creaţi ca fiinţe morale, raţionale, codul moral este înscris în codul nostru genetic (conştiinţa noastră). Dar ea mai adaugă: cei care au dus o viaţă morală fără a avea o Lege/ legea mozaică-şi-creştină, vor fi judecaţi după principiile morale pe care, din fire, le-au adoptat. Iată un verset biblic neglijat deseori chiar de teologi: „Cerul se bucură mai mult de un singur păcătos care se întoarce le Dumnezeu, decât de 99 de drepţi care n-au trebuinţă de mântuire.” (Dacă tu, cititorule faci parte din această ultimă categorie, te sfătuiesc să nu-ţi piezi timpul, şi să abandonezi pe loc lectura acestui articol.)

Deci, dacă moralitatea proprie are merite în plan uman-social, ea nu se „pune” când e vorba de mântuirea sufletului – suflet despre care ateii nici n-au dreptul să vorbească fiindcă nu cred în el. Sau îl iau ca pe o metaforă: „Literatura, nu scriptura (sic!) e un sprijin pentru minte şi – în lipsa unei alte metafore – pentru suflet”, zice Hitchens. Ce-i poţi cere unei persoane fără suflet, care ia sufletul doar ca metaforă a unei activităţi culturale, „spirituale”? Lor, cineva – Darwin sau vreo altă maimuţă – le-a făcut numai trup, fiindcă sufletul este ceva inefabil, imaterial: cum să-l pipăi, să-l măsori cu instrumentele fizico-chimice?… Ce-o mai fi şi cu sufletul ăsta – se întreabă filosofii de pe la Platon încoace; noi aşteptăm de la scientişti o definiţie „ştiinţifică”, fiindcă religia zice că e o scânteie divină, partea din Dumnezeu pusă în om.

Aşadar, nu printr-o moralitate accentuată îşi mântuie omul sufletul (deşi aşa ceva este de dorit): există atei morali şi creştini care şchioapătă. Totuşi, numai credinţa ca act de supunere a voinţei te scapă de păcatele acumulate în timpul vieţii, înainte şi după convertire. Dar ce sunt alea „păcate”, zice omul fără Dumnezeu, care strigă în gura mare – reclamă o sexualitate „fără frontiere”? Când crezi în Cineva supra-pus îţi recunoşti neputinţa, lipsa de bizuire, în absolut, pe forţele proprii; ba uneori chiar falimentul. Numai unul care falimentează (şi care om n-a dat vreodată chix în viaţă?) – vezi Parabola Fiului Risipitor – poate să se apropie de Dumnezeu. „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri şi adevărul nu este în noi”; „Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos…” (Întâia Epistolă Sobornicească a lui Ioan, cap. 1, vers 8, 10).

Iar, pentru că „Purtătorul de Christos” al nostru (îl cheamă Christo-for…) iubeşte mai mult  liteartura laică decât cea religioasă, haidem să discutăm puţin şi despre canon. Dumnezeul cerului şi al pământului a lăsat la latitudinea omului, pe seama lui, efortul de a decela care din scrierile religioase sunt inspirate şi care sunt false. Prin procesul canonizării, El, inspiratorul cărţilor incluse în Biblie, a determinat alegerea neghinei din grâu: scrierile cu adevărat sfinte de toate celelalte: apocrife, necanonice, deuterocanice. Cine are cât de cât „nas” pentru literatură, îşi dă repede seama că apocrifele – spre exemplu – nu pot fi text sacru, ci literatură pură. Ele doar au fost „atribuite” unui personaj biblic, fiind în realitate scrise de altcineva, de regulă mult mai târziu. (Să ne gândim doar la disputa Dionisie Areopagitul – Dionisie Exiguul (cel Mic), numit şi Pseudoareopagitul în momentul când s-a constatat uzurparea numelui celuilalt.) Acestea – la fel ca „evanghelii” gnostice, ex. cea după Toma, sau „apocalipsele” apocrife – conţin multă fantezie umană şi naraţiune literar-istorică, umplând anumite goluri de cunoaştere, dar n-au decât o vagă atingere cu sacrul.

Apoi, orice lucrare scrisă se apreciază după rezultate sau consecinţe în timp. Faptul că Epopeea lui Ghilgameş – cu conţinutul ei păgân – este mai veche decât Biblia nu-i conferă vreun aspect canonic religios. Pe de altă parte, niciuna din cărţile sfinte ale altor religii nu are prestanţa, coerenţa şi relevanţa Bibliei, deşi ele au fost şi vor rămâne sfinte pentru adepţii lor. Deşi Biblia conţine şi ea multe intersecţii şi suprapuneri de texte şi tablouri (care au fost poate cândva tradiţii orale: spre exemplu cele două „mituri” ale Creaţiei), ea e singura care rotunjeşte un sens spiritual, nu doar ca scriitură sau sub aspect moral. Un sens înalt, epic, etic, epistemic. Lectura Bilbiei este cea mai folositoare lectură posibilă, asta şi explică faptul că ea s-a aflat întotdeauna în topul oricărei liste de cărţi sau canon literar. Nu doar că rămâi cu ceva de la prima lectură fugitivă, dar la fiecare  nouă lectură, ţi se induce un plus de înţelegere, care adânceşte progresiv sensul decelat iniţial.

Dar, pentru că nu ne (mai) putem întinde, haideţi, în final să revedem la cele patru aserţiuni pe care britanicul ni le „vinde” ca principii – principale obiecţii: 1. Nu există dovezi clare că reprezentarea evoluţionistă a lumii e cea reală – nici măcar mai aproape de realitate decât cea creaţionistă. E posibil să fie vorba de imaginaţia bogată a unui om, care l-a sfârşitul vieţii a şi recunoscut că se cam pripise… (dacă nu chiar a retractat). Iar faimoasa simetrie existentă în „evoluţia” speciilor să fie pur şi simplu simţul de simetrie al unui Creator inteligent-responsabil; o Minte uriaşă care ne cam excedează prin capacitatea sa.

Peste a doua trecem, ca irelevantă (n-are legătură cu subiectul: dacă-i cauţi, slugarnici şi solipsişti întâlneşti şi pe alte planete!). 3. Creştinismul nu reprimă funcţia sexuală, care stă la baza perpetuării speciei (vezi, Geneza, „Creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul!”); însă o recomandă într-un „cadru organizat”, limitele căminului heterosexual. Niciodată reprimarea impulsului sexual n-a adus nenorocire speţei umane, ci mai degrabă sexul haotic, care duce după mintea unora până la transgresarea genurilor. (Iar în curând vom transGende către regnul animal!) 4. Că e „întemeiată pe proiecţia unor năzuinţe” e foarte adevărat. Dar ce om, fiinţă umană e aceea fără năzuinţe  (idealuri)? Simţul religios e implantat în fiinţa noastră, omul fiind o creatură eminamente religioasă. (Cu unele excepţii… notabile.)

Dar să vedem cum extrapolează omul (autorul) nostru – la pagina 80 a cărţii – cele 4 obiecţii principale, prin alte trei principii: 1. „Religia şi bisericile sunt fabricate”. Aferim că sunt ctitorite, instituite de om după înţelegerea fiecăruia. O întreagă imensitate de religii, denominaţii şi secte se datorează imperfecţiunii şi nestatorniciei minţii umane, iar nu Sfintei Scripturi, Biblia fiind ca o Constituţie şi un Etalon. 2. „Etica şi religia sunt independente de religie şi nu pot să-şi aibă originea aici”. Iete fleoşc! (scuzaţi-mi exprimarea puţin academică): Cu toate tarele şi inconsecvenţele ei, religia este cea care produce – chiar şi numai din frica pedepsei – cei mai mulţi oameni morali pe kilometru pătrat. Dacă nu era ea, de mult s-ar fi dus de râpă planeta Terra. Iar a pretinde că, 3. „Religia este nu numai amorală, ci chiar imorală” e o simplă vorbă de clacă, vorbă în vânt, care nu va putea fi probată nici până la sfârşitul lumii. Aşa cum e ea, bună sau rea, religia e singura care ne mai ţine pe linia de plutire. Sau „doctul” autor n-are ochi să vadă, nu se uită în jur cum ne inundă păgânismul şi ne coboară din zi în zi mai mult sub barierele speciei? (Întrebarea nu este retorică, nu se poate răspunde la ea decât într-un singur fel!)

*Dumnezeu nu este Mare. Cum otrăveşte religia totul – Christopher Hitchens, CPT, Editura Litera, Bucureşti 2018, 427 pagini

P.S. Cele trei mari dovezi peremptorii ale existenţei lui Dumnezeu – susţin teologii – sunt următoarele: Poporul evreu, Biblia şi Biserica. Dar despre asta într-un „episod” următor…

403

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.