Remus-Valeriu Giorgioni: Adevăratul Crăciun sau Balada hanului lui Chimham

Ninge pe stradă – pasăre albă… Dar unde-i Sărbătoritul?

Povestea  lui Moş Crăciun – ca problemă identitară – se pierde în negura timpului. Se spune/se poveşteşte că Moşul de azi ar fi fost „gazda bună” a sărbătorii, Sărbătoritului: proprietarul staulului unde s-a produs miracolul Naşterii. Dar unii teologi mai cu imaginaţie îl identifică cu personajul istoric numit de noi în titlu şi întâlnit pe pagini vechi testamentare, în Cartea a Doua a lui Samuel, cap.19, vers.31-40. La întoarcerea regelui David în capitală, după înăbuşirea răscoalei fiului sau Absalom (vezi în acest sens şi romanul Absalom Absalom, al lui Faulkner), unul dintre bunii săi prieteni, care i-a aprovizionat armata cu alimente în timpul exilului, Barzilai Galaaditul a fost invitat „să se suie” cu el la Ierusalim, intrând astfel definitiv în suita regală. Dar acesta, bătrân şi modest, s-a recuzat prin următoarele, minunate cuvinte: „Poate robul tău să mai aibă vreun gust pentru ce mănâncă şi bea? Pot eu să mai aud glaul cântăreţilor şi cântăreţelor (s.n.). Şi pentru ce să mai fie robul tău o povară pentru domnul meu împăratul?” (v.35).

Aşa că bătrânul prieten l-a condus pe regele profund întristat de pierderea fiului său (vezi cap. 19, „Jalea împăratului”) puţin dincolo de Iordan, recomandându-i în schimb pentru onoruri regale pe fiul – sau nepotul – său  Chimham: „Împăratul s-a îndreptat spre Ghilgal însoţit de Chimham” (v.40). Iar Chimham era „patronul” unui han aflat lângă Betleem-Efrata – vezi Ieremia 41:17 – ; locaţia corespunde, dar localul cu pricina ar fi trebuit să dăinuiască un lung mileniu, trecând din tată în fiu, spre a-L primi pe Fiul lui Dumnezeu la începutul periplului Său pământean. (Aceasta este povestea, pe care un poet contemporan a aşternut-o pe hârtie sub forma unei balade, inspirându-ne şi nouă titlul  eseului de faţă.)

Stele de-argint, ecou de colind… Dar unde-i Sărbătoritul?

Cum în fiecare an, de regulă, concertele de colinde încep cu ceva timp înainte – mi-a fost dat să aud, nimerindu-mă eu pe acolo, în sala de spectacole din holul mare al unui mall următorul cântec, intonat de-un cor de tineri studioşi: Lumini strălucind – ecou de colind – este iar sărbătoare/ Baloane şi flori în zeci de culori, clopoţei argintii…/ Cadoul expus – vitrine de lux – mii de lămpi sclipitoare/ Oferte-n pachet – refren desuet – globuri şi jucării…

Mă gândesc cât de inspirat a putut fi autorul acestui text, (care sună ca un „refren desuet”), dacă într-o singură strofă a reuşit să prindă întreaga atmosferă mirifică a Crăciunului – Sărbătorile Iernii, cum le-am botezat de când suntem şi noi parte a Uniunii Europene. De fapt, noi vorbim despre Luna Cadourilor, Sărbătoarea Familiei etc., uitând cu totul de Cel care se află în spatele lor, în chiar inima sărbătorii. (Iar alteori, la câte-un sondaj de opinie, mai confundăm sărbătoarea Naşterii cu cea a Învierii…) La Crăciun – mai cu seamă dacă avem şansa unui white Christmas  – totul este îmbrăcat în lumini sărbătoreşti („lumini strălucind”, „lămpi sclipitoare”): bradul, conturul exterior şi încăperile casei. Ornamentele bradului de Crăciun pot fi felurite „baloane şi flori în zeci de culori”, iar clopoţeii de argint ne copleşesc cu sunetul lor colorat. În vitrinele magazinelor, de lux sau de rând, sunt expuse mii de cadouri („oferte-n pachet”), în ţiplă strălucitoare sau ambalate în toate culorile curcubeului, alături de globuri multicolore şi jucării de tot felul. Dar unde este, în toate acestea, Sărbătoritul? – ne întrebăm şi noi, cu poetul.

Această intensă interogaţie mi-a străpuns „carapacea”, parcă mai mult ca în alte dăţi şi, fiind eu eu mai slab de înger, m-am trezit cu câteva boabe de rouă hiberanală rostogolindu-mi-se pe obraz. Iar după ce mi-am revenit puţin mi-am amintit de Marele Inchizitor al lui Dostoievski şi de cartea lui Kazantzakis Hristos răstignit a doua oară. Şi mi-am zis: da, e posibil ca, dacă s-ar mai naşte din nou între noi Mântuitorul, chiar acum, după două mii de ani de creştinism, bisericile noastre „oficiale” să-l urce înapoi pe cruce. (Sau cine ştie unde L-ar duce?… Cum Maria Magdalena, la înviere, întâlnindu-L pe cărare – una din aleile cimitirului – şi confundându-L cu grădinarul, Îi zice: „Spune-mi unde L-ai pus pe Domnul meu, să mă duc să-L iau!”)  L-am trimite să se nască din nou într-o iesle?… N-am putea, fiindcă Betleemul este astăzi sub stăpânire islamică. Iar pe tron „în palat” nici atât: tronul de rege al lui Irod cel Mare e şi azi ocupat…

Tot mai greu îl poţi afla pe Iisus în incinta festivităţilor de iarnă, când ne îngrijim mai avan de stomac decât de suflet. Care mai este locul Pruncului în toată tevatura aceasta, care se învârteşte în jurul Moşului şi a egoismului nostru crâncen de pământeşti mirmidoni?… Măcar atât de-am putea realiza pe parcursul Sărbătorilor Naşterii: cum, într-un război, părţile beligerante fac să înceteze zăngănitul armelor de Crăciun, să încercăm – la sfârşit/început de an – să nu mai urâm, ci să facem urări; silindu-ne, cu toţii şi fiecare în parte, să fim mai buni. Dar iată urmarea cântecului coral intonat la mall: Stele de-argint – oraş poleit – mii de paşi prin zăpadă/ Beteală şi brazi – lumini în obraji (dar în inimi noroi!)/ Altarul e gol, sunt reduceri la mall, Moş Crăciun e pe stradă/ În suflet mi-e frig şi-mi vine să strig: „ce se-ntâmplă cu noi”??

Ce de uşor putem sufoca spiritul Crăciunului: Unde-i Sărbătoritul?

Orice an nou este un drum nou şi necunoscut pe care suntem obligaţi să-l parcurgem, (şi mai cu seamă anii surprinzător de rotunzi, cum fu acest 2020). Niciodată, la început de drum nu putem şti ce ne aşteaptă, ca individualităţi sau colectivitate. Un americam new-yorkez a adunat toată viaţa la mărunţişuri găsite pe stradă: agrafe, nasturi, coins, făcând din ele o colecţie impresionantă. Dar la sfârşit şi-a dat seama că n-a realizat nimic privind numai în jos. Ce bine, folositor ar fi fost dacă ar fi preluat lecţia magilor care, privind tot mereu spre cer (asta le era „meseria”…) au descoperit o stea, sau poate un grup de stele; fenomen ceresc care i-a condus la ieslea Mântuitorului.

Un tată, care – ca orice tată, de! – obişnuia să aşeze în fiecare an cadouri sub bradul de Crăciun a avut o idee năstruşnică. Într-un an, a legat cadourile de tavan, de lustră şi de grindă. Când au năvălit copiii – şi erau o familie numeroasă, aproape un clan – sub bradul împodobit, nimic! Atunci, cel mai mare şi-a ridicat ca din întâmplare ochii în sus. Pe rând, toţi ceilalţi, ridicându-şi privirile, au putut vedea minunatele cadouri agăţate pe sus.  (Cei mai  mulţi dintre ei, ajunşi la vârstă matură, de fiecare Crăciun îşi vor aduce aminte lecţia învăţată atunci: Tata a vrut să ne înveţe să privim în sus, nu în jos!)

Este binecunoscută, apoi, întâmplarea aceea, când o familie înstărită şi-a botezat copilul de Crăciun. Au început să vină, în ordine, oaspeţii: mai întâi Moşul şi moaşa (bona), naşul şi naşa, vecinul, vecina; unchii, mătuşile, verişorii şi verişoarele. Fiecare, cum intra, îşi trântea paltonul – sau vulpea argintie – în camera alăturată, peste pătuţul copilului. Iar mai apoi, când petrecerea era în toi, cuiva „i-a venit o idee”: dar unde-i sărbătoritul?… Când s-au dus să-l aducă (nu era el oare motivul sărbătorii?) – băieţelul sufocat sub mulţimea de haine aruncate morman peste el. În mod similar reuşim şi noi adesea să sufocăm spiritul Căciunului sub molozul de tradiţii şi obiceiuri. Din oraşul poleit cu stele de-argint ca un patinoar celest mai rămân doar miile de urme de paşi prin zăpadă; dar curând se acoperă şi acestea, lăsând în urmă noroi – oamenii ca nişte arbori trişti şi goi.

Crăciun bogat, „made in” DIVA/Hallmark. Dar unde-i Sărbătoritul?

Crăciunul e sărbătoarea dragostei şi a căldurii emanând din cămin – „sărbătoarea Moşului”. Dar parcă, de-o vreme încoace e prea mare inflaţie de „moşi” – moşi frumoşi, ce-i dreptul: începând cu Moş Nicolae – vine apoi la rând defunctul Moş Gerilă, fratele comunist al lui Moş Crăciun. (Americanii îi spun, simplu, SANTA/Sant Nicholas, afişând cu inconştienţă confuzia dintre moşi/sfinţi.) Avem irozii, capra, ursul şi alte pitoreşti obiceiuri – avem reni şi elfi, duhurile Crăciunului. Crăciunei şi crăciuniţe cu fuste mini. Ba chiar şi câte un demon nordic defilând pe străzile oraşelor noastre creştine, ca la Hallowin…

Este foarte popular postul tv Diva/Hallmark care, de prin septembrie, ne tot invadează cu filme de sezon. Dar din păcate sunt toate pe acelaşi calapod (şi cât ne doream noi, pe vremuri, să vedem un film bun şi instructiv de Crăciun!): O fată frumoasă vine să-şi petreacă sărbătorile iernii în locul de baştină, unde s-a născut şi a făcut şcoala primară. Îşi reîntâlneşte cu drag membrii rămaşi ai familiei, prieteni din copilărie, colegi de şcoală. Ea nu prea îndrăgeşte Crăciunul, deoarece cu acest prilej, în alt an, suferise o mare decepţie: a părăsit-o iubitul. Sau – în copilărie – tata a abandonat familia pentru o relaţie nouă şi proaspătă. (La americani e în trend, tot la cinci ani, omul obişnuieşte să-şi schimbe: casa, nevasta, serviciul.)

…Odată ajunsă acolo, frumoasa noastră dă peste un festival, târgul de Crăciun era în toi; sau vreo afacere de familie, în care se implică. Este „salvat” Crăciunul: un local, o cabană, ceva, legate de tradiţiile locului. Apare curând şi un Făt Frumos, care-o determină să renunţe la postul bun de la New York şi să rămână acasă, măritându-se cu el. Dinspre biserică, unde se ţine slujba de Crăciun, abia dacă adie un zvon de clopoţei, Jingle Bells sau Holly Night. Rar de tot mai întâlneşti câte un film în care să fie amintit, în context, numele lui Dumnezeu sau al Fiului Său (ex.: „Cabana de Crăciun”. Doar unii copii deştepţi, când întocmesc o scrisoare, îi scriu direct lui „Dragă Doamne”, fără să se mai folosească de intermediarul Santa). Şi astfel toată lumea e mulţumită, mai ales telespectatorul, care are parte de-un happy-end absolut.

În actualul context mondial este surprinzătoare atitudinea preşedintelui american Donald Trump care, cu ocazia aprinderii pomului de Cărciun de la Casa Albă, depune în faţa naţiunii – şi a întregii lumi – o frumoasă mărturie în favoarea Pruncului de la Betleem: „Nu contează cine e preşedinte de ţară – Isus e încă rege pe Tron!” Aşa imprevizibil. ciudat cum este, Trump a corectat în sens creştin multe din atitudinile „corect-politice” ale predecesorului său, musulman mascat. America a revenit la valorile fondatoare ale Părinţilor Pelerini, care o întemeiaseră în urmă cu doar câteva secole. (Dar până când?… de aici înainte, sub un preşedinte „democrat” cine ştie ce ne mai aşteaptă!)

Trecând peste faptul că mulţi români nu prea mai ştiu sau nu-i interesează ce s-a petrecut acum 2000 de ani de Crăciun, cu toţii ne lăsăm copleşiţi de latura laică şi strălucitoare a Sfintelor Sărbători. Şi ne trezim dintr-odată că, iată, şi de-astă dată au trecut sărbătorile. Iar  nouă ne rămâne iarăşi în suflet acel gust amar din copilărie, cel al vacanţelor revolute. Obosit, Moş Crăciun  de-abia îşi mai târăşte paşii prin nămeţii de ani, pe strada înzăpezită (are de bătut drum lung până-n Finlanda, unde va „hiberna” până la Crăciunul următor. Şi nimeni nu ştie, nu se întreabă cu ce se ocupă Moşul în intervalul dintre ani). Cu toate reducerile de la mall începând cu Black Friday, altarul inimii-i gol: degeaba e albă-imaculată strada, fiindcă răzbate mereu înafară izul greu al inimii frânte, obosite sau murdărite. Grijile ne năpădesc din nou: ce va fi cu noi în acest an, mereu „nou”, ce bacterie ucigaşă sau virus vioi şi trufaş ne mai aşteaptă? Şi cum vom culege stelele din noroi?

…Oprindu-mă aici din goana mea ciudată de om de pe Terra, cutremurat de frigul lăuntric care se uneşte cu cel de-afară, îmi vine să strig şi eu cu poetul acestui semnificativ colind postmodern: Ce se întâmplă cu noi, oameni buni? Iată, sosiră şi anul acesta sărbătorile – dar „cum veniră şi plecară”: a mai trecut un an! Şi rămâne (chiar rămâne?) Sărbătoritul: Dar mă întreb: în toate astea care-i locul Tău, Isus?/ Mi-e tot mai greu să te aflu… unde oare te-au dus?!/ De-ar fi să vii de Crăciun în lume încă o dată/ Cum oare Te vom primi: Te-am trimite-ntr-o iesle, sau pe tron în palat?/ Câţi oameni se vor opri din goana lor ciudată/ Să-ţi spună „bine-ai venit!” şi să-Ţi dea închinare – Copil-Împărat??

Remus Valeriu GIORGIONI

Balada hanului lui Chimham

Au pornit şi s-au oprit

la hanul lui Chimham lângă Betleem…(Ieremia 41:17);
Durduiesc carele pe uliţe, se năpustesc
unele peste altele în pieţe; parcă sunt nişte făclii la vedere
şi aleargă ca fulgerele… (Nahum 2:4)

Era o vreme  când veseli – seară de seară
la han poposeam
Tinereţea întreagă, agoniseala şi timpul
pe tejghea în locanta de la răscruce
ne aruncam…
Dar ce timpuri frate ce timpuri…
iar noi
ce frumoşi şi ce tineri eram!

O-ho-hoooo, îl ştia tot ţinutul
trăgea acolo, la nepotul lui Barzilai
tot bunul betleemean
Părea o răscruce de vânturi
de-din patru pământuri: răscruce de căi lactee
hanul lui moş Chimham

Ne culcam odată cu zorile,
Privighetorile… balade vesele, imnuri şi ode
psalmodiam
Dar ce timpuri frate ce timpuri…
şi  noi cât de veseli de tineri
ce frumoşi mai  eram!

Iar într-o seară de iarnă
blândă ca primăvara prin lunci ne-ntâlnirăm
cu prietenii şi cu Miracolul
la hanul acela din stele Chimham
(Spune-mi cum aş putea să te uit, tinereţe
tinereţea mea, stea aprinsă pe ram!)

Părea o noapte obişnuită – un vânt uşor
scutura de zor frunze de jar şi planeţi
înşiraţi ca mărgelele pe o aţă, ţinte cusute
pe o bucată de catifea violet… Sau aşa-mi apărea mie
privind-o eu prin „ochiul” soios  de geam
cu ochi de poet desuet
Dar ce timpuri frate ce timpuri…
iar noi ce frumoşi şi ce tineri eram!

De jur împrejur risipiţi
în celesta ospătărie
pe la mese de brad dure şi urduroase
la un vinicel – ciozvârtă de miel:
Beduini din Pereea Decapole Galilea
şi de pe ţărmul Mediteranei: popoarele Mării, toate
se-ntrulocau
în hanul de la răscruce…
Răscruce de secoli, Chimham

…La un semn
ne-adunarăm şi noi cu toţii, ciobani din pustia Iudeii
zicând din fluier şi nai
Gust de viaţă şi la mâncare – sămânţă de vorbă
de bună seamă aveam…
Dar ce timpuri frate ce timpuri, iar noi
ce frumoşi şi ce tineri
cât de veseli  eram!

Cu torţe, steluţe şi vii opaiţe ne canoneam
să aducem un strop de lumină-n incinta aceea,
în odăiţa de taină-a tavernei divine
botezată „Chimham”
Când – iată – se iviră pe uşă, dând năvală din ger
tăbărând peste noi
cu tot străvechiul alai,
alaiul lor vesel alai ca din rai:

Craiul Baltazar „vrednic vechi cărturar”
Craiul Melchior-barba ca un nor
(iar Craiul Gaşpar frecând între degete zar)
Estimp noi cu toţii în ceată
„în păr” – la masa din mijloc
ne tot veseleam
Dar ce timpuri frate ce timpuri…
iar noi ce frumoşi şi ce tineri eram!

…Să fi văzut atunci arătare
de îngeri şi oameni deopotrivă (şi Pruncul! –
chiar El, gungurind ca un porumbiel)
în fostul bordei de vite străluminat, la Chimham
Iar prin geam
raza stelei clipind-clipocind ce se mai
lăfăia coborâtă din rai!

Raza se umflă şi se îngroaşă-gogoaşă
când iată deodată
prin aerul serii siderale caleşti
treceau huruind-durduind
strunindu-şi cu greu bidiviii de jar
Dar ce timpuri frate ce timpuri… iar noi
ce frumoşi şi deştepţi
şi ce tineri eram!

Trecând pe cer cu luminile lor
ca un proiector –
scânteind dintr-un nor (car ceresc călător)
„fulgeră carele de focul oţelului” ca-n Profeţi
peste Pruncul în faşă peste coşniţa din pridvor
în cosmic-galacticele coşare ale hanului
lui badea Chimham

…Ca la un semn ne-adunarăm ciorchine
regi şi magi-călători – păcurari înţelepţi
(cerşetori – dar şi prinţi) în jurul minunii ne îmbulzeam:
Prunc divin pâlpâind
în copaie, drăgălaş gungurind
în scutec sărac pe rogojina de paie
Dar ce timpuri frate ce timpuri…
iar noi
ce frumoşi şi ce tineri eram!

Şi cum stam noi aşa ca proştii şi ne holbam
Pruncul pe raza stelei prelins
între noi în staul de oi la Chimbam
Mi se mări părea
că doar mie-mi zâmbea ţintă în ochi mă privea
Dar ce timpuri frate ce timpuri… iar noi
ce frumoşi şi ce veseli ce tineri,
ce mai viaţă era!

O, ce timpuri frate ce timpuri – o lună
scăpată din chingi, legănându-şi
gondola de aur pe boltă:
Luna cea nouă estimp
(Cioban între mioarele sale)… luna
lin pe cer
cobora