Rebecca, o americancă „din” Lugoj

Urmărește-ne pe Telegram și Google News

Remus V. GIORGIONI

Dacă în numărul trecut v-am făcut cunoştinţă cu o franţuzoaică naturalizată la Lugoj (a stat aici 5 ani), de data aceasta vă prezentăm o americancă, Rebecca Mărgescu: ea chiar   s-a stabilit în oraşul nostru – nădăjduim – pentru totdeauna (are deja 9 ani „vechime”).

Dar iată povestea ei: născută Brady, în Sylvester, în sudul statului Georgia, înspre Florida; din părinţii Wade şi Lisa, Rebecca are o soră (Emily). Tatăl, om de afaceri în imobiliare, mama asitentă medicală. Rebecca a făcut şcoala la Brenton – Parker College şi Carson-Newman University, fiind profesoară de limba engleză.

Bunica dinspre tată, Verdie, e cea care a venit prima oară în România, din dorinţa de a ajuta. Era prietenă cu familia Costel şi Mia Oglice – cei care au întemeiat Centrul de Studii Biblice de la Surduc.

Verdie şi-a dorit să vină în România cu mult timp în urmă, încă de pe vremeea comuniştilor, dar nu s-a putut. De-a lungul mai multor ani, bunica Rebeccăi îşi petrecea cam două luni din fiecare vară în oraşul de pe Timiş – chiar avea un apartament pe malul Timişului, în apropierea podului de beton.

Verdy iubea copiii şi lucra în orfelinate, mai cu seamă cu copiii din Găvojdia. În 2009 a luat-o cu ea pe nepoata Rebecca, arătându-i, pe lângă orfelinate, şi Şcoala „Harul”, din vechiul sediu (curtea sinagogii). Astfel încât i-a transmis dragostea ei de copii, fiinţe fragile şi neajutorate, pe care Rebecca a moştenit-o pentru toată viaţa.

Încă de acasă şi-a dorit să lucreze cu emigranţi în America, să-i înveţe limba engleză, ajutându-i în acelaşi timp să se integreze în societatea americană. De aceea, după ce-a născut, a lucrat doi ani la Surduc cu misionari din toată lumea, mai ales din ţările rusofone, ex-sovietice, dar şi cu coreeni, cubanezi etc.

Timp de cinci ani a lucrat la Grădiniţa Harul, plăcându-i foarte mult copiii, mai ales cei de vârste mici (Are şi ea un bebe, Benjamin, de patru ani – care de-acum e flăcău…, iar încă unul este pe drum. Dar va poposi şi el, tot în România, iar peste Ocean va merge numai în vizită, cu părinţii lui; va fi aşadar şi el/ea lugojean)

În 29 iulie 2012, Rebecca vine „pentru un an” în România, apoi pentru încă un an… şi tot aşa. – Iar peste cinci ani, tot (adică exact) pe 29 iulie se naşte Benjamin, ea fiind căsătorită din 2015. Soţul ei este un tinerel simpatic, Daniel Mărgescu de la Băteşti.

Dar povestea întâlnirii lor e o altă, frumoasă, poveste – una aparte. Întrebată dacă şi cum s-a acomodat în România, Rebecca mi-a mărturisit că relativ uşor. Cel mai greu a fost în primul an, cu învăţatul limbii române, care e atât de diferită de engleza americană.

Dar şi în acest domeniu a beneficiat de un sprijin: una din primele prietene, Laura, i-a slujit la început de translator; o alta, Magda, i-a fost colegă de cameră. În plus, s-a simţit motivată s-o înveţe, mai cu seamă după ce a intrat într-o familie de români bănăţeni, găsindu-şi perechea (în persoana lui Dani. Când am încercat să-i spun despre Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana din basmele românilor, Rebecca a zâmbit discret, dându-mi de înţeles că nu – mai – e o străină; că este familiarizată aşadar cu multe alte lucruri/fiinţe/poveşti româneşti…).

Iar în ce priveşte limba, aş putea afirma că Rebecca o vorbeşte bine, cursiv, fără accent; o românească mai curată decât am remarcat eu la copiii românilor americani, născuţi şi şcoliţi în State.

Dar să revenim la promisa poveste de dragoste dintre un român şi o americancă. Trecând ani, iar Rebecca obişnuindu-se tot mai bine la noi, a început să-şi facă prieteni (mai cu seamă dintre tinerii baptişti), să-şi formeze un anturaj.

Mergeau împreună în vizite pe la orfelinate şi case de copii, dar şi prin biserici, la oraş şi la sate: Fărăşeşti, Găvojdia, Băteşti: am uitat să spun că Rebeccăi în place în România mai mult la ţară decât la oraş, iar cu socrii se înţelege excelent. În limba… engleză! (- trag nădejde că ştiţi de glumă).

La Şcoala creştină Harul unde lucrează acum este bună prietenă şi cu profesorii colegi, dar şi cu elevii, pe care-i învaţă nu doar limba lui Shakespeare, ci şi cum să se poarte în viaţă, fiindcă în facultate a învăţat şi disciplina numită pedagogie.

…Dar iată că tot divagăm şi nu mai ajungem la miezul problemei: cum s-au cunoscut cei doi. Se mai întâlneau pe ici-pe colo – oraşul e destul de mic – ba pe la un orfelinat unde el, constructor, avea ceva de montat/reparat, ba pe la vreo biserică de sat – Fărăşeşti, bunăoară – unde grupul de tineri mergeau in corpore să îi învioreze şi pe fraţii de la ţară.

Cu timpul, Rebecca a remarcat în jurul ei şuşoteli secretoase – o adevărată conspiraţie se declanşase în rândul tinerilor prieteni, cu scopul de a-i aduce împreună. Şi iată că, până la urmă, aceşti binevoitori – la propriu, nu la figurat – şi-au atins scopul lor bun şi astfel Dani şi Rebecca sunt azi împreună de aproape şase ani.

Dar Rebecca e şi o bună cântăreaţă. Membră la Biserica Baptistă „Pâinea Vieţii” din cartierul Mondial, ea face parte din grupul muzical al bisericii (grupul de laudă şi închinare). De vreo doi ani coordonează activitatea acestui grup format din şapte tineri: alege cântările şi dirijează din umbră cântăreţii, îi acomplaniază la orgă/pian.

Am auzit-o „evoluând” împreună cu grupul ei şi depun mărturie că sunt adevăraţi profesionişti. Întrebată dacă îi este uneori dor de casă, de familie, de America, Rebecca mi-a răspuns că, fireşte, îi e dor de părinţi şi bunici, de sora ei Emily.

Merge în vizită în State o dată, de două ori pe an – vara, de preferinţă, iar alteori de Crăciun. Din 2015 merge în SUA împreună cu Dani, iar părinţii ei vin şi ei în România (cine are rude pe dincolo ştie ce înseamnă acest du-te-vino… Dar, când ţi-ai făcut un rost în viaţă, nici nu mai contează pe care paralelă sau meridian te-ai stabilit; important e să fii împreună cu cei dragi, cu care ai format o nouă familie; atunci părinţii trec pe planul doi).

Îi urăm Rebeccăi şi întregii familii viaţă bună, lungă şi fericită, o viaţă împlinită pe toate planurile în oraşul nostru, de care pe noi ne leagă multe lucruri, iar pe alţii chiar multe  generaţii. Întrebaţi de unde sunt – în călătoriile lor prin ţară, la munte sau la mare – Rebecca şi Dani pot să afirme cu fruntea sus: de la Lugoj…!

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.