Prioritățile Lugojului, orașul muzicii / Infrastructura subterană…

Constantin-T. STAN

Infrastructura subterană a Lugojului e un fel de lenjerie intimă. Neschimbată, neprimenită de ani buni, cum ar fi firesc, peste ea s-au așezat, cu nonșalanță, clădiri, instituții. În plan antropologic, ar fi ca și cum un om cu o aparență de onorabilitate ar ieși la promenadă, în văzul lumii, cu o vestimentație șic, inducând în eroare eventualii admiratori, care nu știu ce se ascunde pe dedesubt. Iar în cazul unei dudui scăpătate, care cândva îi făcea pe trecătorii mai zburdalnici să întoarcă privirea, un parfum pulverizat din belșug pe toată suprafața unei rochii atrăgătoare, care are darul de a magnetiza, fără ca vreun fante să se gândească, într-o primă fază, la infrastructură…

Am înțeles reticența actualului primar, ezitarea în a cosmetiza peisajul urban, îndelung așteptata schimbare la față a ambientului citadin: gazon, simfonii florale, rebordurări și asfaltări integrale (fostul primar liberal al Timișoarei ajunsese deja în această fază…), arbori ornamentali, reproiectarea amenajării parcurilor centrale, refacerea unor grupuri statuare înălțate în interbelic, devalizate de troglodiții staliniști în anii proletcultismului.

Din pricina unei timide și neadecvate comunicări la nivel instituțional, numeroși cetățeni percep însă distorsionat realitățile prezente: circulă tot mai frecvent vorba în tîrg (dar și pe alte meleaguri) că s-ar fi desființat Corul „Ion Vidu”, Casa de Cultură etc. (ceea ce, evident, e o bazaconie), cârcotașii clamează starea precară a salubrizării orașului, absența amenajărilor florale.

Cei care cunoaștem realitățile moștenite, așteptăm cu răbdare reorganizarea societăților subordonate Primăriei, angajarea unui personal specializat, profesionalizat și, mai cu seamă, achiziționarea unor utilaje performante.

Lugojenii își amintesc impasul autorităților, în urmă cu câțiva ani, neputincioase în a gestiona eficient și cu celeritate efectele unei ierni mai capricioase.

A fost nevoie ca actualii reprezentanți ai administrației, simpli cetățeni la acea dată, să organizeze pe cont propriu deszăpezirea orașului.

Cu prilejul lansării numărului 1000 al publicației noastre, în urmă cu cinci ani, îi transmiteam fostului primar mirarea mea că nu s-a găsit un subordonat de-al Domniei Sale, plasat în fruntea unei instituții de cultură, să consemneze în scris isprava achiziționării celor două piane de concert Yamaha. M-am simțit atunci obligat, ca muzician, personaj apolitic (char dacă eram constant ignorat de vlădică), să apreciez inițiativa.

E o racilă mai veche ca politicienii să se înconjoare de consilieri și sfătuitori docili, pe care, eventual, să-i domine, și să numească în anumite funcții oameni șterși, fără viziune, oameni de birou, mânuitori de hârțoage, fără CV și performanțe profesionale notabile, de multe ori amatori sau chiar nepricepuți, pe criterii pur politice, ca sinecură pentru calitatea de cotizant și entuziast aplaudac.

Să sperăm că astăzi lucrurile vor sta altfel. Iar într-un viitor cât mai apropiat, după refacerea și igienizarea infrastructurii, ne vom trezi într-o realitate frumoasă, înconjurați de simfonii florale, arbori ornamentali, gazon englezesc, străzi asfaltate, nu cârpite, și clădiri istorice renovate. Și chiar mai mult decât atât, ca o cireașă pusă pe un tort festiv: plăci memoriale care să omagieze marile personalități care au sporit renumele urbei noastre, statui turnate în bronz, malul Timișului amenajat ca la Oradea, un șenal navigabil pe care Herta Anițaș, campioana noastră mondială și olimpică, merituos Cetățean de Onoare, să organizeze competiții naționale și internaționale. Așa cum arată orice localitate în Occident, spațiul civilizației și bunăstării, manageriată de oameni responsabili, competenți, gospodari, modești, dedicați necondiționat semenilor pe care îi reprezintă.

Atunci, sper, vom avea ochii luminați de o sfântă bucurie lăuntrică și ne vom zâmbi, așa cum s-a întîmplat imediat după evenimentele din Decembrie ‘89, când minunea a durat însă doar câteva zile.