Prioritățile Lugojului, orașul muzicii / Festivalul Coral Internațional „Ion Vidu”

Constantin-T. STAN

Pentru a oferi lugojenilor o imagine de ansamblu a opulentei vieți muzicale închinate cântului coral și a justifica imperativul reluării, cu celeritate, a unui excepțional eveniment festivalier, vom întreprinde un excurs muzicologic, schițând portretele providențialilor dirijori (lugojeni, dar și „vinituri” – români sau străini) care și-au adus aportul la ridicarea acestui adevărat monument al spiritualității românești: Reuniunea Română de Cântări și Muzică, actualul Cor „Ion Vidu”. O grea moștenire, hăruită de Pronie cu cele mai alese daruri, care trebuie prețuită, cinstită și transmisă mai departe urmașilor.

Prima mențiune documentară a unei activități muzicale corale în sânul bisericii ortodoxe române din Lugoj, sub conducerea învățătorului Nicolae Marcu, datează din anul 1808, atunci când, la 1 august, mai mulți dieci au plecat la Vârșeț să învețe „cântarea cea nouă”. În protocoalele emise în acea perioadă, sub egida adunărilor obștești, sunt reconstituite câteva repere istorice importante. Astfel, în protocolul ședinței din 1 iulie 1815 se relatează despre reglementarea unui diferend apărut între membrii corului, prin stabilirea locului în care trebuia amplasat grupul cântăreților („pevniță” – cafas), o mică parte a acestora dorind să-și continue activitatea, potrivit vechilor cutume ortodoxe, în strană. În acea perioadă, corul nu devenise o entitate autonomă, glasurile sau celelalte cântări liturgice fiind interpretate ad libidum de masa credincioșilor împreună cu cântăreții de strană. Din cuprinsul documentului rezultă că practica muzicală liturgică era susținută de un grup vocal alcătuit din 28 de cântăreți. Într-un alt protocol, din 1822, este înregistrată respingerea cererii lui N. Marcu prin care acesta solicitase remunerare pentru activitatea sa. Cel de-al treilea protocol cu relevanță în reconstituirea istoricului reuniunii este cel încheiat în 31 mai 1836, în care este consemnată cererea lui Ștefan Marcu, fiul dirijorului, de a i se oferi un post de „învățător al 3-lea” la Școala Confesională Greco-Orientală. Autorul petiției elogia activitatea tatălui său, care, „timp de 28 de ani, nu numai cu pruncii în școală, ci și cu cântarea de totdeauna în biserică trudă a pus”. Cifra unităților fiind ilizibilă (6 sau 8), unii autori au considerat plauzibilă cifra 8 (28 de ani), de unde interpretările diferite privind anul de referință, 1808 sau 1810. Temporar, corul a fost dirijat de Anton Burger, până în anul 1856, când, luând parte, în fruntea reuniunii ortodoxe, la Liturghia de întronizare a episcopului greco-catolic Alexandru Dobra, și-a atras anatema ierarhilor, fiind nevoit să-și prezinte demisia.

Iosif Czegka (Moravia, 1827 – Lugoj, 1904), prin amploarea și calitatea preocupărilor sale, a dominat viața muzicală lugojeană la sfârșitul secolului al XIX-lea. S-a impus în istoria muzicii bănățene prin disponibilitatea de a instrui, într-un interval de timp relativ scurt, societăți muzicale și coruri bisericești aparținând unor entități confesionale și etnice diferite: Lugoscher Gesang- und Musikverein, Societatea Corală „Lira” (corul catedral greco-catolic) și corala greco-orientală. O contribuție importantă a constituit-o instituirea unei orchestre filarmonice, sub auspiciile reuniunii maghiare (Lugosi Magyar Dal- és Zeneegyesület). În privința împrejurării numirii lui Iosif Czegka, în 1869, după pensionare (odată cu stabilirea sa la Lugoj, în 1826, preluase, în calitate de capelmaistru, fanfara Regimentului de Ulani), Coriolan Brediceanu scria: „Dispoziție de a cultiva cântarea și muzica a avut tinerimea, care de la școli se întorcea învăpăiată, națională, și la orice întrunire publică ori privată lăsa să răsune cântările naționale și de veselie românească. Un dor de a se grupa pe lângă un scop cultural, acomodat deosebit tinerimii și vioiciunii ei, era așa de general, și totuși trebuie să recunoaștem că inițiativa la înființarea unei reuniuni de cântări a provenit de la un incident în afara socității românești”. Marcat de o aversiune împotriva conducerii reuniunii germane și pensionându-se, Iosif Czegka, „și ca să aibă un izvor de venit, și ca să le facă un «coup» nemților, cunoscând puterile muzicale ale românilor și măsura înaltă în care se cultiva muzica în unele familii […], se puse în înțelegere cu Iuliu Panaiot și îi propuse înființarea unei reuniuni de cântări românești”. Prima apariție publică sub bagheta lui I. Czegka, după un studiu intens și beneficiind de sprijinul protoprezbiterului George Peștean, a avut loc în 1870, când, de Sfintele Paște, au fost date răspunsurile liturgice. Iosif Czegka a fost și un apreciat pedagog muzical, asumându-și educația artistică a lui Coriolan Brediceanu, a fiului acestuia, Tiberiu Brediceanu, și a lui Liviu Tempea, unul dintre primii muzicieni profesioniști lugojeni.