Prieten și părinte
Mircea Lucescu este, ca orice persoană publică aflată mereu în lumina reflectoarelor, contestat și, uneori, contestabil. În aceeași măsură în care este apreciat sau iubit de cei care s-au bucurat sau au profitat de calitățile lui. La 75 de ani pe care i-a împlinit ieri (n.red. miercuri), 29 iulie, fostul internațional și căpitan de succes al echipei României în anii ’70 dispune de un palmares impresionant, unic ca jucător-antrenor între numele mari ale fotbalului românesc. Listă imposibil de prins în câteva rânduri, care confirmă cum nu există în niciun alt caz cariera celui mai mare om de fotbal pe care l-am avut. Întâi ca fotbalist, apoi ca jucător-antrenor, mai târziu antrenor și manager. Pedagog, psiholog, de multe ori prieten și părinte. Totul la cel mai înalt nivel, uneori cu mari rezultate, alteori cu mari eșecuri. Întotdeauna prezent însă.
Flash-uri din poveste
Desigur că performanța sa maximă e câștigarea ultimei UEFA Cup din istorie, în 2009, cu clubul pe care l-a transformat și lansat spectaculos în Europa, cu Șahtior Donețk, echipa pe care a gestionat-o la vârf douăsprezece sezoane, alături și cu solidul sprijin al unui președinte-sponsor dispus să îl crediteze 100 %. Plus Supercupa Europei cu Galatasaray, victorie cu Real Madrid. În 2015, românul devenise al cincilea tehnician care a condus de pe banca tehnică 100 de jocuri în Liga Campionilor UEFA, având drept companie pe Sir Alex Ferguson, Carlo Ancelotti, Arsène Wenger și José Mourinho. Iar perioadele ce l-au prins la Corvinul, Dinamo, Brescia, Inter Milano, Rapid, Galatasaray, Beșiktaș și naționalele română sau turcă oferă zeci, sute de mărturii de respect și admirație pentru omul – spectacol de sârguință și profesionalism din zona sportivilor și oficialilor al căror destin l-a influențat decisiv. Lăsând la o parte acuzele celor ce evocă întâmplări – unele cu siguranță reale – din perioada în care fotbalul se desfășura dirijat de cele două mari ministere și familia nr.1 din Carpați, să nu uităm ce a reușit Mircea Lucescu să construiască aproape de la zero la Hunedoara la finele anilor ’80 și cât de mult a contat acest lucru pentru fructuoasa perioadă a următorilor 20 de ani de fotbal autohton.
Mereu în bătaia puștii
Un balerin între ultrașii lui Dinamo și Rapid, mai târziu între cei de la Galatasaray și Beșiktaș, seniorul a fost nu o dată amenințat de indivizi al căror loc n-ar trebui să fie pe stadioane, ci în peșteră sau detenție. Sunt lucruri care se întâmplă și în țări cu fotbal performant, în care refularea multor elemente evadate din societatea normală ajunge în media și pe bannerele agățate pe garduri. Astfel încât alba-neagra acestor zile de la Kiev va putea fi judecată doar la finalul poveștii ce se va scrie în Ucraina, pe teren. Acolo unde Il Luce, cu toate înfrângerile, n-a pierdut vreodată. Altfel îl găseam acum prin studiourile TV, cântărind off-side-uri și penalty-uri. Mai avem de așteptat pentru asta, din fericire. La mulți ani, nea Mircea!
Lasă un răspuns