Constantin-T. STAN
Ca elev, înainte de ’89, pe la începutul toamnei, mă mai bucuram încă de farmecul vacanței mari rătăcit în natură. Prin anii ’70 erau doar câțiva posesori de televizoare în Bocșa Montană.
Semnalul fiind slab, oamenii ridicaseră antene înalte de zeci de metri pentru a putea recepționa în condiții optime programul TVR.
Într-o seară, pregătiți ca pentru un ritual, am urmărit la TV, întreaga familie, strânși ciorchine, la invitația unui vecin, un concert susținut de violonistul Ion Voicu.
Un nume important, în acele timpuri, pentru o familie de învățători de modă veche.
Un film mă atrăgea în mod deosebit: serialul cu Robin Hood.
Trasul cu arcul ni se părea, nouă, copiilor, fascinant, așa că ne apucaserăm să confecționăm, după cum ne pricepeam, propriile noastre rechizite haiducești.
Pentru a găsi lemnul potrivit, colindam pădurile, în căutarea unor bețe flexibile și rezistente, din alun sau corn, pe care să întindem sfoara.
Unii dintre noi improvizam vârfuri de săgeți, cu care atacam vitejește orătăniile vecinilor.
Ne amenajam colibe din lemn, acoperite cu crengi, ascunzându-ne în desișul pădurii, formam tabere, războindu-ne cu săbii din lemn, dar pe înserat cădeam la pace, aprinzând focul prieteniei și rumenind slănină, pe care o înfulecam cu poftă împreună cu dărăburi de pită neagră.
Câteodată, inspirați de aventurile lui Tom Sawyer, ne dotam cu lopeți și săpam gropi adânci în căutarea vreunei comori.
În cursul zilei ne mai pregăteam și lecțiile, având atracție, în absența altei preocupări mai elevate, și spre lectură. În clasele primare mă atrăgeau, îndeosebi, poveștile din colecția „Traista cu povești”.
Cumpăram de la librărie noutățile, savurând poveștile din mers, în drum spre casă. Nu se inventase internetul, iar copiii nu se desfătau navigând în derivă, obsesiv și uneori maladiv, pe căile maculate ale unor rețele.
Recent, mi-am luat nepoții și am pornit pe cărările pierdute în negura copilăriei mele.
Din păcate, vechile poteci dispăruseră, invadate de lăstari și mascate de tufișuri.
Pe vremuri, potecile, amenajate de profesori devotați, erau animate de adevărate cete de copii zburdalnici și gălăgioși, în căutare de fragi, mure, alune sau păducel.
Astăzi, în era GPS-ului, puțini tineri mai sunt dispuși să-și croiască poteci prin lăstărișul virgin, preferând asfaltul și trotineta electrică.
Unde sunt poveștile de altădată?
Evident, în rafturie bibliotecilor, instituții tot mai puțin cercetate însă de tineri.
Lasă un răspuns