Povestea unui campion european: Claudiu Zanier

Dan TIMARU

Luptele – sportul celor puternici fizic si mental, disciplină temerară pe care nu o pot practica decât cei capabili de sacrificii

Cel mai puternic supraviețuiește!

Luptele, alături de celelalte sporturi fără arme, își au originea în preistoric. Luptele s-au născut din ritualuri menite să-i confere unui individ supremația în fața unui individ sau a unui grup. Scopul era înfrângerea adversarului într-o luptă directă.

Și ca să nu mai căutăm atâtea explicații care să argumenteze științific apariția acestui sport, închipuiți-vă că strămoșul nostru, omul cavernelor, care tocmai s-a așezat să înfulece din vânatul proaspăt capturat, se trezea la masă cu niște musafiri nepoftiți.

Vă imaginați desigur ce luptă se încingea între ei. Cam așa văd eu apariția acestui sport în forma lui primară. Prima dovadă a trântelor, care luau forma unui sport recunoscut, este furnizată de competițiile de lupte din Egiptul Antic și din Mesopotamia.

Sigilii cilindrice si o statuetă de cupru ce ilustreaza acest sport au fost datate în jurul anului 3000 î.Hr., iar o lucrare literară din acea perioadă, Epopeea lui Ghilgameș, descrie o partidă de lupte între cei doi protagoniști. Odată cu devoltarea societății, luptele continuă să rămână sport, dar cu reguli clare pe care combatanții trebuie să le respecte cu strictețe.

Trânta, denumirea populară a luptei, constituie o pornire instinctuală regăsită la fiecare om, încă de la naştere, această manifestare fiind simbolul celei mai sublime întreceri umane în care competitorii se confruntă cu mâinile goale, „înarmaţi” doar cu ceea ce natura a oferit fiecăruia, fizic și spiritual.

Luptele sunt o disciplină sportivă în care doi adversari se înfruntă direct, folosindu-și forța fizică și tehnica pentru a câștiga puncte prin diverse metode de punctaj. În anul 1896, la  Jocurile Olimpice de la Atena, luptele au fost incluse în programul întrecerilor. Luptele sunt sport olimpic, întrecerile axându-se pe două stiluri: lupte libere și lupte greco-romane.

Istoria sportului lugojean este marcată de performanțele luptătorilor care au în palmaresul lor rezultate deosebite. Unul dintre ei este și Claudiu Zanier. Povestea acestui sportiv de mare valoare o vom afla chiar de la el.

„M-am născut la Lugoj, în 23 iunie 1953. Provin dintr-o familie de sportivi. Frații mei au fost boxeri, dar eu nu m-am simțit atras de această disciplină sportivă. Am urmat cursurile Şcolii Generale nr. 6.

Ulterior, am absolvit Şcoala Tehnică de Tipografie din Bucureşti, urmând să devin tipograf. Însă, adevărata mea chemare, cea care mi-a adus faima europeană, era cu totul alta. Am ajuns la lupte dintr-o întâmplare.

Pe vremea aceea, pe ecranele cinematografelor, rulau filme cu Winnetou. După ce am vizionat un episod din lungul șir al filmelor cu acest subiect, vărul meu, Josef Hoffman, mi-a propus să merg cu el la sală, unde puteam să ne antrenăm și să dobândim abilități de luptă, aidoma eroilor din film.

Așa am făcut eu cunoștință pentru prima oară cu sala de sport. În timp ce mă luptam de zor cu cei din jurul meu, m-a văzut antrenorul Luca Gheorghe, care mi-a propus să vin mai des la sală. Am acceptat, și așa am ajuns luptător.

Sincer să fiu, îmi plăcea, pentru că, din când în când, antrenorul îmi mai dădea câte o ciocolată și, mai ales, pentru că puteam face, după antrenament, duș. Pe vremea aceea, acasă nu aveam baie.

Făceam antrenamente cu seriozitate, și după câteva luni, au apărut primele rezultate. Am obținut locul șase pe țară, la Constanța. Pentru Lugoj, acest loc șase pe țară a fost atunci o performanță. Au urmat alte rezultate pe care le obțineam cu ușurință. La nici un an de la debutul meu, am ieșit campion republican la juniori, la categoria 48 de kg. Concursurile alternau din șase în șase luni, se organizau naționalele de toamnă și de primăvară. La fiecare, obțineam premiul cel mare. Urcasem și la categorie. Eram foarte bine cotat în clasamentul luptătorilor de lupte libere. Am fost cooptat la lotul național. La europenele din Jugoslavia, de la Hvar, am obținut titlul de campion european.

Am uitat să vă spun că eu, în tot acest timp, mă an-trenam și cu echipa de handbal, unde antrena Wiberal. Eram portar. După antrenament, mergeam la lupte. Aveam o energie debordantă. Am dus o viață sportivă, fără abuzuri.

M-am născut cu o anumită forță, iar tehnica am dobândit-o în sala de sport. Prindeam repede orice procedeu și mă avantaja rapiditatea mișcărilor cu care surprindeam adversarul. Emoții aveam doar înainte de a intra pe saltea.

Mă gândeam că adversarul meu are tot două mâini și două picioare, ca mine, așa că ce se putea întâmpla? Mă duceam hotărât spre el și nu prea îi dădeam timp să se dezmeticească. Eram un adevărat spartan.

Dar a trecut timpul și trebuia să plec la armată. Am fost căutat de cineva de la Clubul Dinamo, care m-a întrebat dacă nu vreau să fac armata la ei. Am acceptat, numai că atunci când am ajuns la Timișoara, ofițerii de acolo nu au fost de acord să ajung la Dinamo și m-am trezit la Oradea la tancuri.

M-au frecat ăia câteva luni ca să-mi iasă din cap clubul ăla de securiști, apoi, după trei luni am ajuns la Steaua, la București. După două zile m-au chemat la lotul olimpic. Eram doar proaspăt campion european! Am plecat la Poiana Brașov, unde ne antrenam pentru Campionatul Mondial din America.

Centrul Olimpic era la Stadionul „23 August”. Acolo erau toate disciplinele adunate. Era și Nadia acolo. Făceam de două ori pe zi antrenamente. Avantajul meu de a fi selecționat pentru lotul care urma să plece nu erau doar rezultatele mele, ci și faptul că eram singurul luptător de lupte libere care putea concura și la greco-romane.

În ultimul moment, am fost anunțat că nu pot participa la CM, din cauză că sunt neamț și precis nu mă voi mai întoarce. A fost selecționat un alt luptător, român sadea, care nu s-a mai întors în țară. Am fost foarte dezamăgit, mai ales că eu nu nu m-am gândit niciodată să fug din țară.

Am înțeles că la Olimpiada de la Munchen nu m-au trimis, dar în America chiar că nu aveau motiv. Trebuie să recunosc că eu, ca sportiv pe vremea aceea, aveam multe privilegii, eram scos din producție și primeam salarii mari… am primit și locuință, așa că nu mă mâna niciun dor de ducă.

M-am întors la Lugoj până au revenit olimpicii, apoi m-am prezentat la lot. Ceva s-a rupt în mine. Eram folositor patriei doar în întâlnirile cu statele socialiste. În America, precis aș fi luat o medalie, și asta ar fi fost ceva. Am fost în Bulgaria, unde am ieșit campion balcanic.

Armata era pe sfârșite, eu eram civil la lot, dar cu o zi înainte de eliberare, am fost chemat la unitate și mi s-a propus să rămân angajat în cadrul armatei. Am spus da, apoi am sărit gardul unității și dus am fost. Nu puteam să-i iert pentru ce mi-au făcut.

M-am întors la lot, la Băile Felix, unde făceam recuperarea. Aveam o mulțime de oferte de prin țară, dar eu m-am întors la Lugoj. Pe statul de plată figuram angajat la ITL, dar de fapt activam doar în sala de sport. Între timp,  am făcut o școală de antrenori la București și speram să ajung antrenor la club.

Nu se putea nici asta, nu știu din ce motive, sau știu și nu mai vreau să îmi aduc aminte. Nu mă plăcea partidul, asta era. Între timp, un frate de-al meu a fugit în Germania. Înainte de a pleca, mi-a zis că, acum, plecarea lui nu-mi mai poate periclita ascensiunea. Am fost de acord.

La câteva luni de la plecarea lui, m-au căutat de la Securitate și m-au chemat la Timișoara la camera 9. Acolo mi-au dat un formular pe care trebuia să îl completez, în cazul în care eram de acord să plec și eu în Germania. Mi s-a spus că asta este răsplata că eu am fost cuminte și nu am încercat o evadare.

De fapt, era perioada în care Ceaușescu semnase un acord cu Germania prin care permitea nemților să revină în țara de origine. Cum aici mi se închideau toate șansele de a mai face ceva, am acceptat, și peste trei luni aterizam la Frankfurt, în Germania, însoțit de soție și de mama mea.

Am fost contactat pe aeroport de președintele „Federației Germane de lupte” și invitat la o cafea pentru o discuție. Mi s-a propus să fac parte din echipa de lupte a Germaniei. Am semnat un contract, omul mi-a dat 500 de mărci ca să am bani de cheltuială, pentru că era Paștele, și așa m-am văzut ajuns luptător în altă arenă.

Președintele „Federației Germane de lupte” s-a îngrijit de obținerea pașapoartelor cât mai urgent. Aveam cetățenie germană și dezlegare de la Federația Română, așa că puteam lupta fără nicio problemă, la orice club. Amintirile mele din România m-au însoțit în toți acești patruzeci de ani de exil.

Am luptat mereu sub culorile clubului lugojean și, fără să fiu acuzat de lipsă de modestie,  mă întreb dacă eu, Claudiu Zanier, nu meritam un loc printre cetățenii de onoare ai orașului Lugoj – oraș pe care l-am reprezentat cu cinste și onoare în toate competițiile interne și internaționale.

Era făcut de Dumnezeu pentru lupte!

Specialişti precum Emil Vanea, Luca Rădoi sau fostul luptător Gheorghe Bologa îl consideră pe Claudiu Zanier cel mai bun luptător al generaţiei ’70.

„La vremea sa, titlul de campion european a fost o performanţă cu adevărat excepţională. Era făcut de Dumnezeu pentru lupte! În acei ani, noi nu aveam tradiţie la luptele libere, iar majoritatea covârşitoare a performanţelor aveau loc la greco-romane. La greco-romane, concurau de fapt doar câteva echipe: URSS, România, Bulgaria, ocazional RDG sau Ungaria. La lupte libere însă, pe lângă ţările comuniste, erau luptători redu-tabili din SUA, Iran, Japonia etc. Deci concurenţa era mult mai dură”, spunea Emil Vanea.

Antrenorul Luca Rădoi considera că Zanier avea rara calitate de a fi putut lupta şi la libere, şi la greco-romane.De fapt, „el îmbina stilul greco-romanelor cu cel de la libere. Era foarte puternic şi, dacă obţinea un punct, era imposibil să-l recuperezi, pentru că se apăra foarte bine. Cam ca italienii la fotbal! Era foarte inteligent în luptă, iar stilul lui amintea de cel inaugurat de americani în anii ’30”.

La rândul său, profesorul Mircea Popescu susţinea că generaţia lui Zanier a fost una de mare valoare, în rândurile sale numărându-se Constantin Ardelean, vicecampion balcanic la lupte libere, sau Gheorghe Bologa, fostul consilier judeţean. Performanţa lui Zanier rămâne însă şi în prezent cea mai bună performanţă a Lugojului la lupte libere.

                                   Continuare în numărul viitor