Povestea unui campion european: Claudiu Zanier

Dan TIMARU

Luptele – Sportul celor puternici fizic si mental, disciplină temerară pe care nu o pot practica decât cei capabili de sacrificii

Cel mai puternic supraviețuiește!

Continuare din numărul 1199

De la fulgerul român la tancul german

„În luna ianuarie 1980, am primit pașaportul de la autoritățile române. Trebuia să părăsesc țara în termen de șase luni. Am avut încă o discuție cu antrenorul Gheorghe Luca, în urma căreia mi s-a refuzat încă o dată funcția de antrenor. În această situație, le-am arătat pașaportul, anunțându-i că părăsesc țara.

În anul 1972, Federația mi-a acordat titlu de Maestru al Sportului; în plus, urmasem și un curs de antrenori la București, ca să nu mai vorbesc de rezultatele obținute, deci aveam tot dreptul de a ocupa această funcție. Cum aici mi se închideau toate oportunitățile de a mai face ceva, am hotărât, iremediabil și definitiv, să plec.

Credeți-mă, că nu plecam dacă primeam postul de antrenor. L-am anunțat pe fratele meu să ia legătură cu Federația de lupte din Germania și să anunțe că vin. Peste trei luni, la 4 aprilie 1980, aterizam la Frankfurt, în Germania, însoțit de soție și de mama mea.

Am fost întâmpinat pe aeroport de președintele clubului a cărui echipă deținea titlul de campioană a Germaniei, care m-a îmbrățișat de parcă mă cunoștea de când lumea, apoi m-a invitat la o cafea pentru o discuție. Mi s-a propus să fac parte din echipa de lupte a clubului.

Am semnat un contract, omul mi-a dat 500 de mărci ca să am bani de cheltuială, pentru că era Paștele, și așa m-am văzut înregimentat luptător în altă arenă. Am parcurs toată procedura de triere la care era supus orice imigrant. Am ajuns în lagărul  de la Nürnberg.

Aici am primit actele cu noua mea identitate germană, după care am ajuns în alt lagăr de triere și repartizare pe teritoriul Germaniei. Acesta se afla la Ramstadt. Bineînțeles că procedura s-a derulat pe repede înainte, la intervenția conducerii clubului de a obține pașapoartele cât mai urgent.

Aveam cetățenie germană și dezlegare de la Federația Română, așa că puteam lupta fără nicio problemă, la orice club. Am ajuns în localitatea Schorndorf, o localitate la 50 de kilometri de Stuttgart, unde era situat centrul de antrenament al clubului sportiv și am primit un apartament nou, cu patru camere.

Mi s-a înmânat suma de 15.000 de mărci. Când am văzut atâția bani, am întrebat: pe cine trebuie să omor în schimbul acestei sume? Mi-au zis că aceasta este indemnizația pentru sezonul de lupte care urma să aibă loc. Era vorba de cele patru luni în care are loc campionatul tur-retur al Germaniei.

Acolo se practicau și lupte libere și greco-romane în competiție, nu erau discipline separate așa cum erau în România. Pentru mine nu a fost nicio problemă, deoarece eu am fost singurul luptător din țară care putea lupta în ambele stiluri fără probleme.

Cu toate că puteam lupta și sub culorile Germaniei la competiții internaționale, nu am făcut-o, deoarece această activitate nu era plătită, ori eu am prestat destulă muncă voluntară în arena sportivă din țară, așa că nu era interesant pentru mine un palmares pe gratis.

Activitatea la club o desfășuram în timpul liber, așa că trebuia să am un job. Nu era cu scoatere din producție, așa că m-am angajat în localitatea Sindelfingen, la cea mai mare uzină a Grupului Daimler-Mercedes, unde lucra și fratele meu. Lucram în schimburi și nu aveam timp să mă antrenez.

Competițiile erau programate la sfârșit de săptămână. Cu toate astea, mă descurcam fără probleme pe saltea. Rupeam tot ce întâlneam. Mi se spunea rumenische blitz, adică fulgerul român. Șapte ani am tăvălit nemți pe saltele și le-am pârâit oasele.

Am luat nenumărate medalii, dar cum v-am spus, nu luptam la individual, ci cu echipa. Mi-au schimbat între timp locul de muncă la firma Mercedes și lucram doar într-un schimb. Deci să fim înțeleși, lucram, și când spun asta, vă rog să înțelegeți că în Germania, la muncă, nu ești sportiv.

În anul 1980, în luna decembrie s-a născut fiul meu, Rafael. Eram tătic și aveam o responsabilitate în plus. Făceam naveta zilnic 100 de kilometri, iar de sport nu mă puteam lăsa, pentru că de acolo veneau bani frumoși. La vârsta de 33 de ani, am renunțat să mai lupt și am devenit antrenor.

Puteam să mai continui, dar la un concurs cu un tinerel, mi-a luat un punct. Scorul a fost 12 la 1 pentru mine, dar punctul pierdut a tras un semnal de alarmă în mine. Mi-am dat seama că trebuie să renunț. Dacă adversarul meu, mult mai tânăr, mi-a luat un punct, acesta este un semn că trebuie să mă retrag în plină glorie.

Mi se părea firesc să fac asta până nu ajung, precum alții, de râsul generațiilor mai tinere, care  câștigă în fața campionilor care nu știu să se retragă la timp. Am antrenat o echipă de lupte de divizia B,  din Holzgerlingen, apoi am decis să pun capăt activității sportive profesioniste.

M-am folosit și de un alt pretext care justifica plecarea mea. Am cerut un loc de muncă și pentru soția mea și nu s-a rezolvat. Pentru că fiul meu practica fotbalul, am decis să antrenez benevol echipa de copii din localitate. Nu eram eu specialist în fotbal, dar am făcut o pregătire fizică robustă celor mici, așa că adversarii numeau echipa deutsche panzer, adică tancul german.

Am abandonat antrenamentele ca să nu scot tot untul din tineretul german. Antrenamentele erau istovitoare și ei nu mai puteau ține ritmul. M-au rugat să îi învăț cum să se lupte pe străzi cu tinerii turci, iar eu nu am fost de acord. Fiul meu, Rafael, a continuat cu box tailandez.

A ajuns chiar campion mondial la categoria până la 15 ani. A avut o invitație de a merge la templul șaolin, unde urma să se antreneze, dar nu l-am lăsat. Îmi era frică să nu se apuce pe acolo de droguri. Dar Rafael a fost și este un copil cuminte.

Între timp, a devenit bărbat adevărat, căsătorit, de la care am două nepoțele. Rafael este foarte talentat și la muzică. Are o voce bună. Cumnatul meu, Freddy Stauber, a cântat cu el la diferite evenimente. A avut și o tentativă de a colabora în România cu o casă de discuri, cu o  piesă proprie, dar a fost un eșec total.

Pentru că melodia compusă de el nu a înregistrat-o ca fiind creația sa, alții au declarat că le aparține. Și a luat țeapă. Ar mai fi ceva de povestit. În anul 1988, am fost în concediu cu familia în Grecia, iar la întoarcere ne-am oprit la Lugoj.

Acolo am aflat că o parte din echipa de lupte care a efectuat un turneu în Polonia nu s-a mai întors în țară și a rămas în Ungaria. În acea perioadă, ungurii nu mai dădeau fugarii înapoi. Am fost căutat de un ofițer de securitate și invitat la o discuție cu șeful său, Dragotă Petru.

Eram suspectat că eu urma să scot luptătorii din Ungaria ca să îi duc în Germania. Am negat amestecul meu în treaba asta, dar la câteva zile băieții din Ungaria mi-au transmis că au nevoie de ajutorul meu. Când au ajuns ilegal în Germania, am intervenit la cunoștințele mele din lumea sportului și li s-a rezolvat cu actele de ședere.

Titlurile pe țară

Anul: 1968 – Constanța, locul 6, categoria 48 kg

Anul: 1969 – Campionatul de Primăvară, locul 1, categoria 48 kg

Anul: 1969 – Campionatul de Toamnă, locul 1, categoria 52 kg

Anul: 1970 – Campionatul de Primăvară, locul 1, categoria 57 kg

Anul: 1970 – Campionatul de Toamnă, locul 1, categoria 60 kg

Anul: 1971 – Campionatul de Primăvară, locul 1, categoria 65 kg

Anul: 1971 – Campionatul de Toamnă, locul 1, categoria 65 kg

Anii: 1971 – 1972, la 5 turnee în diferite țări, precum Polonia, Ungaria, Germania DDR, Bulgaria, locul 1 la categoria 65 kg

Anul: 1972 – Campionatul European, locul 1 în Jugoslavia, la Hvar,  categoria 65 kg

Anul 1972 – octombrie, în armată

Din 1973 la Steaua

Anul: 1973 – Campion Juniori mari, locul 1

Anul: 1973 – Campion Tineret, locul 1

Anul: 1973 – Locul 3 la Campionatele pe Echipe, Steaua București.

Anul: 1973 – în lot pentru Campionatul Mondial din America, nu am parti-cipat din motive politice.

Anul: 1974 – Campionatul de Tineret, locul 1

Anul: 1974 – Campion Balcanic, locul 1

Anul: 1975 – diferite competiții în Bulgaria, Jugoslavia, Ungaria, România.

Anul: 1976 – Campion de Seniori, la Brașov locul 1

PS: între anii 1973, 1974, 1975, 1976, când se făceau selecții pentru Cupa 16 Februarie, unde se testau primi 6 cei mai buni din țară, am ocupat numai locul 1. Era echivalat ca și Campion Național Seniori.

În 1973 am devenit  campion național la echipa Steaua și am fost declarat Maestru al Sportului.

Din anul 1977 până în 1979 am luat locul I în toate competițiile naționale cu echipa Vulturii Lugoj. De menționat că toate titlurile mele au fost luate numai în cadrul Clubului Vulturii Textila Lugoj.

În anul 1980, am emigrat legal în RFG”.

Aceasta este, pe scurt, povestea unui mare luptător. Un luptător nu numai pe salteaua din sala de sport, dar și în viață, pentru că viața lui a fost o adevărată luptă. Dovada talentului său sportiv sunt zecile de medalii obținute,  precum și elogiile aduse de presa sau televiziunea germană. Claudiu Zanier nu este numai mândria noastră, a tuturor lugojenilor, ci și a acestui popor, drept pentru care sugerez autorităților locale și naționale să îi pună numele la loc de cinste și să îi aducă recunoștința cuvenită. Dacă regimul trecut nu și-a apreciat valorile, se pare că nici în această eră a democrației lucrurile nu s-au schimbat. Acesta este un adevăr trist, de necontestat, care se rostogolește de la o generație la alta și care încurajează mediocritatea, ridicând-o la rangul de virtute.