Pledoarie pentru ping-pong (tenisul de masă) și importanța practicării a oricărei forme de sport

Dan TIMARU

Zilele trecute, cineva m-a informat că pe strada Anișoara Odeanu, la numărul 9, un grup de amatori de tenis de masă au deschis un club și că oricine este binevenit în rândurile celor care iubesc acest sport. Cum eu sunt în permanență în căutarea unui subiect interesant pentru cititorii Ziarului Actualitatea, mi-am zis că nu ar fi rău să văd ce se petrece acolo.

Bineînțeles că m-am documentat, înainte de a deschide ușa clubului, despre istoricul acestui sport și am aflat că tenisul de masă a luat naștere în Anglia victoriană, unde a fost jucat de clasa superioară ca un joc de sală după cină. Versiunile improvizate ale jocului au fost dezvoltate de ofițerii militari britanici în India, în jurul anilor 1860, care l-au adus înapoi cu ei, la repatriere. Am înțeles că tenisul de masă este un joc activ, care solicită absolut toate grupele musculare, dezvoltă dexteritate și gândire și mai ales este distractiv, educativ și benefic pentru sănătatea oricărui individ. Mai scria în materialul de studiu că unul dintre avantajele tenisului de masă este capacitatea de relaxare și evadare din grijile cotidiene, care nu ne oferă întotdeauna plăcere, și că, de fapt, plăcerea este secretul sănătății noastre.

Înarmat cu aceste cunoștințe, am deschis încrezător ușa clubului despre care am făcut vorbire. În sală erau trei mese. La  două dintre ele se muncea intens. O doamnă s-a apropiat de mine și m-a întrebat dacă vreau să joc. Am refuzat-o politicos, explicându-i că eu de fapt venisem cu alt scop acolo, adică să aflu mai multe despre cei care fondaseră asociația. Așa am aflat că mai sunt și oameni pe lumea asta care cred că mișcarea înseamnă sănătate și că menirea lor este de a-și convinge semenii să facă sport. Sincer să fiu, de fiecare dată când aud că în oraș s-a deschis un local în care, în afară de păcănele, pariuri și bere, se poate practica și altceva, mi se întărește speranța că această lume nu este încă pierdută.

Nadia, căci așa se numește doamna cu care am intrat în vorbă, mi-a mărturisit că tenisul de masă este ca un microb pe care, odată ce îl contactezi, nu te mai vindecă nimeni. Ea avea și o poveste pe care a intitulat-o Poveste cu tenisul de masă:

„Mihai, băiețelul meu, avea 6 ani când l-am dus la tenis de masă, pentru că nu l-a primit nimeni la alt sport. Se preferau copii mai mari, de 7-8 ani cel puțin, care să poată sta concentrați o oră întreagă. Și m-am bucurat pentru că această disciplină, în afara faptului că era foarte distractivă și interesantă, nu era un sport de contact, riscul de accidentare fiind foarte mic. Acest sport îți dezvoltă motricitatea, coordonarea creier-mână, un sport care te captivează în totalitate, pentru că mingea aceea mică de plastic vine cu o viteză incredibilă și te obligă să  iei decizii în fracțiuni de secundă.

Era iarnă și cursul era seara, între  19 și 20.30. Veneam cu mașina din celălalt capăt al orașului. Iarnă, frig, geamuri aburite, alunecuș, întuneric, așa că, odată adus la curs, era exclus să mai fac drumul până  acasă și înapoi, lua prea mult timp și era posibilitatea să întârzii din cauza traficului, așa că trebuia să îl aștept în mașină o oră și jumătate. Mai porneam motorul, mai încercam să citesc ceva, dar timpul trecea greu. La ora aceea târzie, nu aveai unde să stai. Am încercat să mai pierd timpul prin magazinele deschise, dar nu era o soluție. Am găsit atunci un club mic de tenis de masă, situat la subsolul unei clădiri din apropiere. Era deschis, așa că am făcut rezervare pentru  intervalul orar  în care fiul meu se antrena. Și de atunci Mihai urma cursul lui, iar eu mergeam să pierd cu folos timpul de așteptare. De două ori pe săptămână, timp de doi ani. Până la pandemie. Stop. Dar „virusul” tenisului de masă m-a prins și nu m-am vindecat încă. Dimpotrivă! Nu degeaba se zice: „cine joacă ping-pong îmbătrânește mai târziu”. Îmi convine. Am 54 de ani, la birou stau în fața calculatorului, câteodată și zece ore, îmi simt ochii obosiți și capul cât un dovleac la sfârșitul zilei.

La ping-pong e așa: începe jocul, ochii urmăresc mingea, dus- întors, ești atent la poziția si gesturile partenerului de joc, ca să anticipezi ce va face  și să iei măsuri de apărare și atac din timp. Timpul e foarte scurt, fracțiuni de secundă, așa că trebuie să te hotărăști cum lovești mingea, adică simplu sau cu efecte diferite, cu viteză mai mare sau mai mică, în partea de forehand, în rever sau pe mijloc.

La ping-pong mingea vine spre tine cu o viteză așa de mare că nu mai ai timp și loc în cap și pentru alte gânduri. Totul este despre mingea care trebuie lovită și trimisă înapoi, adversarului, bineînțeles pe masa de tenis. După o astfel de partidă tensionată, constați că te simți super, atât din punct de vedere fizic, cât și psihic, că ai mintea limpede, că te-ai resetat, că ești super-fresh.

Orice bucurie și orice lucru frumos trebuie împărtășit semenilor. Ca să ne bucurăm împreună, ca să fim mai buni, ca să gândim mai frumos unii despre alții.

La ping-pong nu contează vârsta, doar jocul și bucuria jocului. Bucurie pură, precum cea de copil. Asta am simțit eu, și ca să îmi sărbătoresc starea de spirit, într-un moment de mare entuziasm, m-am gândit să contribui la formarea acestui club, numindu-l BUCURIE – Simply Joy.Ping-pong-Joy.”

Interlocutoarea mea și-a întrerupt povestea, apoi, arun-cându-mi o privire blajină, m-a întrebat: Jucăm? Eu, în afară de cunoștințele teoretice, la capitolul practică eram zero barat. Amintindu-mi însă de pledoaria ei pentru acest sport și despre îndemnul „să ne bucurăm împreună, ca să fim mai buni, ca să gândim mai frumos, unii despre alții”, am acceptat.

Ce a urmat, nu a avut nimic comun cu declarația ei plină de iubire față de semeni. Cu alte cuvinte, m-a snopit. Nici nu am scăpat bine din paleta ei, când doamna Cristina, cu o mină tot așa de pașnică, s-a apropiat de mine și m-a invitat la joc. Sfârșitul a fost dezastruos, dar cu această ocazie am verificat în practică teoria care spune că acest sport nu te mai lasă să gândești la traumele zilei. În timpul jocului am uitat cu desăvârșire bătaia încasată anterior. Tenisul de masă este cu adevărat un izvor de sănătate, o adevărată terapie pentru minte, cu condiția să mai și câștigi din când în când.

La masa alăturată, doi bărbați schimbau mingi cu o viteză incredibilă și o îndemânare ieșită din comun. Am aflat că este vorba de Cristian Ignat și fiul său Alex. Cristian Ignat are un palmares impresionant. Ani de zile a jucat ca profesionist în Occident. Am stat de vorbă cu dumnealui și m-a uimit modestia cu care vorbește despre activitatea și palmaresul său. Dar cel mai mult m-a mirat lipsa de interes pe care autoritățile locale a avut-o și încă o mai are vizavi de cooptarea lui Cristian Ignat în activitatea sportivă locală. Când ai un asemenea profesionist în orașul tău și nu te folosești de experiența lui, ori ești prost, ori rău intenționat.

Pentru cei care încă nu au aflat, îi informez că maes-trul Cristian Ignat este din 1994 Maestru al Sportului. Câștigător, medaliat cu aur, a 12 ediții consecutive ale Campionatului național, în perioada 1983-1995, la individual, dublu, dublu-mixt, echipe. Câștigător, de 10 ori, al Cupei României, în perioada 1985-1995. De 3 ori câștigător Top 12 România. Campion balcanic. 4 participări cu  lotul României la Campionate Europene. 4 participări la Campionate Mondiale. Multiplu medaliat cu aur, argint și bronz, la competițiile desfășurate în toată perioada junioratului, la toate categoriile de vârstă.

Acestea fiind zise, se mai confirmă încă o dată că, o va-loare nicăieri nu este prețuită mai puțin decât în patria sa.

Indiferent de tristul adevăr al acestei ziceri, nu uitați că: „cine joacă ping-pong îmbătrânește mai târziu!”

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.