Partide politice românești în interbelic (12)

Țărăniștii, în 1922, după pierderea alegerilor

Suntem nebuni? Sau suntem surzi și orbi? Din toate părțile, edificiul statului trosnește și crapă. Primim cu resemnare și fără a reacționa toate silniciile. Nu mai avem noțiunea dreptului și a dreptății. Minciuna e a tot stăpână. Patriotismul, floare ofilită pe buze. Patria: tarabă. Cel dintâi îndrăzneț care ridică biciul rămâne stăpânul.

Frați ardeleni, fiți pe pace! Nu pe voi vă privesc aceste întrebări. Voi sunteți cu mintea clară, judecata limpede, sunteți clarvăzători. Vedeți în orizontul larg, adânc, de departe. Voi auziți murmurul ce se rostogolește în torente, auziți valurile care mugesc. Voi dați ascultare vremurilor și vă dați seama de rostul lor. Nu voi sunteți orbii, nici surzii, nici nebunii. Prin voi însă, mă adresez celor de la noi care, în nemernicia noastră, ori suntem surzi, ori suntem nebuni.

Vulcanul se frământă. Limbi de foc, cascadă de cenușă, ce întunecă lumina soarelui, se ridică din genunea lui. Iar noi, impasibili, nu vedem nimic, nu auzim zgomotul surd al elementelor în fierbere. Așteptăm ca pietrele să izbucnească în para focului, ca să ne învăluie și să ne copleșească. Mintea nu mai vede, conștiința nu mai aude, sufletul ne este împietrit. Râdem ca nebunii de avalanșa ce vine să ne înghită.

Din toate părțile, edificiul statului trosnește și crapă. Se năruie piatră după piatră. Noi nu simțim nimic. Nu vedem, nu auzim nimic. Râdem, benchetuim ca și cum nimic nu s-ar petrece în jurul nostru. Suntem nebuni, și inconștienți punem focul pretutindeni. Crescuți și deprinși în samavolnicie, nu putem discerne. Primim cu resemnare și fără a reacționa toate silniciile. Nu mai avem noțiunea dreptului și a dreptății. Împilarea, batjocorirea nu ne mai impresionează. Cel dintâi îndrăzneț care ridică biciul rămâne stăpânul. Bună-cuviință, lege, demnitate, entități pe care nu le mai cunoaștem.

Drepturile omului, ale cetățeanului nu mai au nicio semnificație în dicționarul nostru social. Minciuna e a tot stăpână, stăpânește mintea, sufletul, conștiința noastră. Patriotismul, floare ofilită pe buze. Patria: tarabă. Și cu toată această orbire, cu toată această surzeală sau cu toată această nebunie, licăresc încă nădejdi. Mai sunt ochi care văd lumina ce se înalță de la voi. Auzul percepe și înregistrează sunetul de alarmă ce vine din Ardeal. Suflete se ridică la glasul indignării, la vocea demnității omenești ce pleacă de peste Carpați în accente calde și înflăcărate. Nădejdea noastră către voi se îndreaptă. De la voi așteptăm mântuirea păcătoșeniei noastre. Hotărârea voastră ne îmbărbătează. Conștiința noastră se încumetă la dârza voastră ridicare. Protestul vostru ne pătrunde și ridică sufletul nostru. Poporul vostru înalță poporul nostru, îi dă conștiință de sine. Alba Iulia voastră e Alba Iulia noastră. Lupta voastră sfântă voim să o sfințim și noi, unind puterile noastre cu ale voastre.

Veniți dar, cât mai este timp, să descălecați la noi. O lume întreagă vă așteaptă, o lume doritoare de alte orizonturi. O lume doritoare de înfrățire, o lume însetată după dreptate. Fiți printre noi steaua luminoasă care să ne îndrume la consolidarea Statului român, a acelei Românii Mari, făcută din durerile și sacrificiile voastre, ca și din durerile și sacrificiile noastre. Și atunci, ochii noștri vor vedea, surzenia noastră se va topi. Nu vom mai fi nebunii care să dea foc casei, iar vulcanul va tăcea. Altfel, rămânem surzi și orbi, rămânem nebunii fără de leac. Și atunci, potopul. (Alexandru Volanschi, în „Gazeta Transilvaniei”, Brașov, LXXXV, 75, 1922)