Octavian Batori, omul care ne e aproape, de la naștere până la locul de veci

Urmărește-ne pe Telegram și Google News

Dan TIMARU

Funeraliile au reprezentat un moment aparte în viața omului. În ultimele decenii, serviciile funerare au cunoscut o ascensiune și o popularitate foarte mare, mai ales în Occident. Dacă până atunci moartea era considerată un tabu, oamenii au început să fie mai deschiși în ceea ce privește actul morții. Astfel, s-a ajuns la planificarea serviciilor funerare încă din timpul vieții și la organizarea unor ceremonii pline de emoție pentru cei care au trecut în neființă. Antreprenorii unor astfel de afaceri sunt oameni respectați și apreciați de colectivitatea pe care o deservesc. Un astfel de exemplu este și Octavian Batori.

Domnule Octavian Batori, cum de ați ales o astfel de îndeletnicire?

Părinții mei au pornit afacerea în 2005. Eu eram în Italia. Am plecat din țară, cu gândul de a nu mă mai întoarce niciodată. Aveam 18 ani când am plecat, dar la  28 de ani,  din cauza unor probleme familiale,  a trebuit să mă întorc în țară și nu am mai plecat. Cei zece ani petrecuți în Occident mi-au format o altfel de mentalitate. Nu am fost contaminat de așa zisa mentalitate românească, a lucrului făcut de mântuială. Asta a fost un atu pentru mine. Automulțumirea nu m-a copleșit niciodată și sunt, cum s-ar zice, un perfecționist. În perioada în care am fost plecat în Italia, părinții mei au deschis o mică afacere. Un magazin de pompe funebre, destul de modest, pe care m-am gândit să îl dezvolt. În anul 2008, când am preluat activitatea, magazinul avea doi angajați și un administrator. Printre angajați se număra și mama mea. Era un magazin de pompe funebre cu un serviciu rudimentar, de vânzare a produselor funerare – sicrie, coroane, lumânări, prosoape etc. După un an, am început să dezvoltăm serviciile și să ne extindem. Posibilitățile financiare erau modeste. Capitalul social era aproape zero. Am depus o muncă intensă și am început să avem venit pe care l-am reinvestit. Nu mi-am permis să îmi satisfac niciun capriciu, cu toate că, tânăr fiind,  îmi doream multe. A fost o perioadă de austeritate, absolut necesară, fără de care nu aș fi reușit să dezvolt afacerea.

Care a fost situația firmei la începutul pandemiei și cât de mult a afectat ea bunul mers al firmei?

Dacă nu am fi fost afectați de pandemie, cred că mai aveam nevoie de încă trei ani ca să ajungem la nivelul de dezvoltare propus. Pandemia a afectat mult mersul înainte, și dacă acum un an aveam 200 de angajați, astăzi, numărul lor s-a redus la 100. Pe de altă parte, trebuie să recunosc că o firmă nu se poate opri niciodată din dezvoltarea ei, din extinderea pe piață. Trebuie ținut cont de necesități și, mai ales, de oportunități. Mă refer la faptul că noi ne-am extins la Timișoara și Reșița și  am dezvoltat case funerare și nu capele funerare.

Care este deosebirea între capelă și casă funerară?

Capela funerară este pentru o anumită confesiune, pe când casa funerară deservește clienții, indiferent de confesiunea lor. Să nu uităm că societatea noastră devine, pe zi ce trece, o societate cosmopolită, datorită imigranților, sau culturilor care se instalează în țara noastră – musulmani, neoprotestanți etc.  Conceptul prin care trebuie abordat clientul care apelează la serviciile unei case funerare trebuie bine pus la punct și este absolut necesar să cunoști  dogmele religiei respective pentru a putea organiza toată activitatea până la serviciul de groapă. Astăzi, la Lugoj, nu toate cimitirele permit intrarea firmelor externe în interiorul lor. Se pot organiza și în regie proprie. Nu tot acest sistem de deservire a cimitirelor este externalizat și autorizat. Conceptul casei funerare pe care noi îl avem în Timișoara sau Reșița, unde suntem implementați de 7-8 ani, dovedește că lumea, nu numai că are nevoie de așa ceva, dar și dorește aceste servicii. La Lugoj, există o altă realitate –  există 11 cimitire, și 10 confesiuni, iar fiecare cimitir are capela lui. Acum 11 ani, am dezvoltat cimitirul de pe Hezerișului și în primii 5 ani abia am adus 5 familii în capelă, deoarece drumul de acces nu era asfaltat. Problemele pe care le întâmpinăm sunt diferite și complexe și trebuie să consultăm cu mare atenție nevoile lugojenilor pentru a pune  în practică ideile noastre. În cei 13 ani de activitate am constatat că după o investiție de 40.000 euro, nimeni nu accesa casa funerară. În 2016 s-a impus o lege europeană care obligă toate firmele de acest gen să se autorizeze prin DSP. Autorizația DSP constă în obligativitatea de a avea o sală de pregătire stil morgă, un medic patolog și un autopsier. Este exact modelul firmelor occidentale. În acești ani de activitate, noi, în afară de profit, am format mentalități. Costul reflectat în serviciile noastre reprezintă și presiunea pe care sistemul o exercită asupra noastră, impunându-ne condițiile și standardele legale.

Să înțeleg că dacă UE nu exercita presiuni,  noi și astăzi practicam același ritual arhaic, cu mortul în casă, trei zile etc.?

În anumite zone din țară, și astăzi se desfășoară același ritual arhaic, datorită faptului că nu toate firmele au autorizații DSP, deoarece autoritățile nu pot sau nu vor să impună legea. Deci, legea nu se aplică unitar. Asistăm la un paradox. Dacă s-ar aplica legea, s-ar ajunge în situații în care nimeni nu va mai putea ridica mortul din spital, pentru că firmele nu sunt autorizate. În această situație s-ar ajunge la așa-zisul  efect: câinele își mușcă coada. Și uite așa, se creează posibilitatea concurenței neloiale. Aceste firme execută lucrări la prețuri mult mai mici, pentru că ele nu au cheltuielile noastre. România trăiește într-un semi-autism, iar noi, cei intrați în legalitate, mergem mai departe și așa,  pentru că nu avem ce face. Nu numai în sudul sau estul țării întâlnim această situație, ci și la noi. Ba mai mult, la noi la Lugoj, nu există nicio reglementare în acest sens, așa că oricine poate să își scoată mortul din spital și să îl ducă acasă. Îmbucurător este faptul că o serie de localități rurale și-au construit capele în cimitire, dorind să iasă din această cutumă.

Cum arată activitatea firmei la ora actuală?

 Pandemia, pentru firma OCTAVIAN, a însemnat o diminuare a facturatului anual de la 10 milioane euro, dintre care 80% catering și 20 funeralii, la jumătate. Nu se mai fac nunți în cămine, nici botezuri,  așa că efectul este major. Am dezvoltat conceptul de „veselă pe cămine” și luăm vesela la spălat în unitatea noastră pentru că suntem singura firmă autorizată să facem așa ceva. Gătim în bucătăria proprie, ducem mâncarea la oală și o servim acolo caldă, după care aducem vesela la spălat. Acest concept ne-a adus o dezvoltare spectaculoasă. La începutul activității, nu mi-am imaginat că putem ajunge la o astfel de cifră de afaceri. Acum, trebuie să refondăm firma la nevoile actuale și să mergem mai departe. Trăim vremuri ciudate. Carnea, la o porție de mâncare, a ajuns mai ieftină decât ambalajul. Anul acesta, în iulie, conform cerințelor UE,  polistirenul dispare și trebuie să trecem pe caserole de plastic reciclabil. După cum vedeți, legislația este mereu în mișcare, iar noi trebuie să ne aliniem la nivelul cerințelor. Catering-ul este motorul principal al firmei. El a apărut din necesitate. După serviciul funerar, urma masa –  pomana, și atunci am exploatat această oportunitate. Din același cazan servim și nuntașii și asistența la pomană, precum și vitrina restaurantului nostru. Acest concept ne-a diminuat pierderile și a devenit un succes. Gustul și calitatea mâncării rămân mereu acealeași și prin faptul că un singur bucătar gătește, într-un singur cazan, cu produse din zonă, de bună calitate. Produsele folosite în bucătăria noastră sunt obținute în mod natural, fără chimicale, direct din gospodăria bănățeanului. Mai este ceva, ce am gătit astăzi se consumă în câteva ore, nu se reîncălzește și nu mai ajunge a doua zi  în farfuria clientului. Avem grijă de sănătatea lui. Nu folosim carne sau alte produse congelate. Am cumpărat sigla Ana Lugojana de la OSIM, și lucrăm sub egida Ana Lugojana. Mâncăm mâncare tradițională din Banat. Bucatăria austro-ungaro-sârbă a rămas în cărțile de bucate și noi mergem pe această linie. Dacă strămoșii noștri s-au hrănit în acest mod, este firesc să ne hrănim și noi tot așa. Ne aprovizionăm din satul bănățean și vindem acest meniu în 5 sau 6 județe. Meniul – supă, sarme, crumpi cu carne a devenit un brand. Astăzi avem șapte vitrine active în trei fabrici din trei orașe, care se bucură de un real succes. Vorbim zilnic de 3000 de porții de mâncare. Mai facem și o incursiune de 2-3 meniuri în bucătăria internațională. Succesul acestui concept ne-a dus până în județul Vâlcea. Am putea să ne extindem, dar riscul este mare datorită șoselelor care îngreunează deplasarea. Există riscul de a nu ajunge la timp sau de a ne rupe mașinile prin gropi. Dacă am avea autostrăzi, nu ar fi nicio problemă să ajungem în puncte mai  îndepărtate ale țării. Mâncarea fast-food nu o agreez deloc, nu neapărat din cauza concurenței. Sunt deranjat de agresivitatea reclamei care se face în jurul ei. Lăsând la o parte faptul că nu este o mâncare sănătoasă, eventual aspectuoasă, care fură ochiul,  noi nu știm care va fi efectul în timp asupra tinerei generații care o consumă.

Vă rog să îmi explicați ce este brandul „Ana Lugojana”, sub care desfășurați diferite acțiuni.

Cu brandul Ana Lugojana, am avut anumite acțiuni, cu ocazia unor turnee juvenile de volei sau de lupte. Cu acest brand am avut un success imens în mall, la Timișoara, dar a venit pandemia și nu am mai putut continua.  Hanul Ana Lugojana a rămas o legendă. Unitatea de la kilometrul 9 nu mai are statut juridic, dar nu mă deranjează faptul că hanul a rămas în conștiința lugojenilor. Nu este proprie-tatea mea, cum cred unii, dar este loc sub soare pentru toată lumea. Trebuie să trăim în pace și armonie, să facem bine unul altuia și binele meu cu binele tău să aducă numai bine orașului în care trăim.

Se vorbea într-un timp că veți intra în politică și veți candida pentru funcția de primar. Era un zvon sau chiar intenționați să faceți acest lucru?

Erau doar zvonuri. Politica mea este munca și nu voi renunța la ea. Politicul stă departe de problemele noastre reale. Aceasta este o mare nemulțumire a mea.

Desfășurați o activitate obositoare care vă solicită 24 de ore din 24. Cum rezistați, și mai ales, cum reușiți să vă recreați?

Când mă simt obosit, deleg atribuțiunile mele unui membru din familie. Fac sport, mă plimb cu bicicleta și cam asta e tot.

Cât timp vă mai rămâne pentru familie?

Din păcate, timpul meu este destul de limitat și de aici apare marele meu regret că nu am timp suficient pentru ai mei. Am trei băieți și o fată. Ei sunt adevărata mea comoară, restul nu mai contează!

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.