O cenușăreasă în curricula gimnazială postdecembristă: ansamblul coral (1)

Constantin-T. STAN

În 14 mai a.c., la Reșița se va desfășura, în organizarea Episcopiei Ortodoxe a Caransebeșului și a instituțiilor administrației locale și județene cărășene, cea de-a 40-a ediție a unei tradiționale și selecte manifestări muzicale de anvergură națională: Festivalul Coral pentru Copii și Tineret „Timotei Popovici”.

Festinul vocal, inițiat de un legendar muzician, un adevărat clasic rătăcit în contemporaneitate, Dumitru Jompan, izvodit din satul Marga pe plaiul mirificei Văi a Bistrei, omagiază numele unei importante personalități din istoria muzicii românești, învățător, în anul școlar 1895-1896, la actuala Școală Gimnazială Nr. 3 din Lugoj.

Onorat de invitația de a face parte din prestigiosul juriu, m-am străduit să identific o corală din cetatea Lugojului, demnă să reprezinte orașul muzicii la prestigiosul festival. Mărturisesc, cu regret, că, până în prezent, nu am primit niciun semnal al existenței vreunei corale de copii sau tineret care să răspundă imperiosului meu apel.

Cineva, acolo sus, din sferele rarefiate ale politichiei româneşti, a dorit, cu mai mult timp în urmă, eliminarea muzicii din curricula gimnazială, apoi, ca o nefastă încununare, a conceput (din fericire, fără succes) un adevărat atentat la limba latină (cu câtă fervoare se străduia Grigore Ureche să transmită Europei, cu nedisimulată mândrie, că noi, românii, „de la Râm ne tragem”) şi istorie, prin diminuarea orelor, într-un demers (naiv, inconştient, dirijat?) de neantizare a fiinţei şi rostirii româneşti.

Să sperăm că nu vom fi nevoiţi, peste un număr de ani, să clamăm, din nou, grupați în jurul unei inedite Școli Ardelene, latinitatea limbii române, într-o lume globalizată.

Să rememorăm versurile lui Geo Dumitrescu, care definesc plenar esenţa spiritualităţii noastre, peste care nimeni nu are dreptul să ţopăie, în groteşti ritmuri de vals, polcă, tango sau jazz: „Slav aş fi fost, de nu eram latin,/ latin aş fi, de n-aş fi fost şi dac –/ dar a ieşit aşa: să fiu român,/ şi eu cu soarta asta mă împac!”

Marile probleme ale muzicii corale, cu puternice reverberaţii în contemporaneitate, au debutat odată cu nefastele ingerinţe în structura învăţământului artistic operate în anul 1979, când, sub pretextul eficientizării procesului de învăţământ (în fond, o meschină problemă de economisire a unor fonduri, în contextul falimentului economiei de tip centralizat), s-au desfiinţat numeroase instituţii de învăţământ artistic (inclusiv muzical) din sistemul educaţional preuniversitar şi superior.

Ulterior, noua politică s-a aplicat şi învăţământului de cultură generală, prin reducerea orelor de muzică, inclusiv a celor destinate ansamblului coral. S-a atentat, astfel, la o modalitate specifică de manifestare a sensibilităţii şi a aptitudinilor artistice ale copiilor (într-un domeniu în care România era şi continuă să fie un portdrapel pe plan european) într-un cadru instituţionalizat, cu repercusiuni negative, manifestate tot mai pregnant în ultimele decenii, privind structurarea unor rudimente de cultură estetică.

Restrângerea dramatică a segmentului populaţional disponibil la percepţii artistice superioare, bazate pe rigorile artei culte, a determinat, prin consecinţă, stratificarea unor noi realităţi atitudinale şi comportamentale, a unei mentalităţi tributare zonelor subculturale, gregare, de inspiraţie stalinistă, în care procesul stabilirii unor criterii privind receptarea şi evaluarea artistică (prin emiterea unor judecăţi de valoare) devenise superfluu.

Lipsite de un cadru instituţionalizat, generaţii întregi de elevi au fost frustrate de beneficiile bucuriilor spirituale generate de o educaţie şi instrucţie sistematice, chiar dacă, într-o oarecare măsură, sub auspiciile instituţiilor rămase încă în activitate, s-a format o adevărată pleiadă de viitori mari muzicieni.

Toate aceste tribulaţii şi-au pus pecetea asupra evoluţiei intelectuale şi spirituale a tinerilor, favorizând proliferarea diletantismului, promovând amatorismul şi prostul gust. Unii dintre foştii elevi ai aşa-zisei „epoci de aur” au îmbrăţişat diverse cariere tehnice (inginerie, proiectare etc.) fără a beneficia de cele mai elementare noţiuni de estetică, design ambiental şi industrial, mediu ergonomic etc.

Prin comparaţie, să specificăm că la Politehnica Regală din Londra, viitorilor ingineri li se predau cursuri de estetică, tocmai pentru a potenţa virtuţile estetice ale oricărui prototip ingineresc şi a echilibra, astfel, „confruntarea” dintre frumos şi util, dintre ştiinţă şi artă, iar în Franţa, muzica (inclusiv cântul coral) este privită ca o disciplină fundamentală, cu puternice conotaţii intelectuale, care, promovată în învăţământul primar, contribuie la dezvoltarea armonioasă a personalităţii copilului (sub chiar această sintagmă, muzica figurează la loc de cinste în programele şcolare).

Urmărește-ne pe Telegram și Google News