Constantin-T. STAN
Pe vremea studenției mele circula o expresie, rostită cu nesaț de numeroși învățăcei, care se străduiau să evite restanțele: „Nota 5, pita studentului”.
Se făcea carte serioasă pe acele timpuri. Evident, exista un tribut ce trebuia plătit regimului, acele insipide ore de socialism științific, care erau predate indiferent de profilul facultății.
O inițiativă interesantă era reprezentată de obligativitatea înființării unui cor în fiecare facultate, chiar cu profil tehnic, noi, studenții conservatoriști, fiind încredințați cu această misiune.
Scopul înalt era inocularea sentimentului patriotic, dar, în același timp, relevarea atașamentului tinerilor pentru partidul atotbiruitor.
Nu ne obliga nimeni să preluăm în repertoriu cântece care proslăveau partidul și cârmaciul, regula fiind că o singură asemenea compoziție era suficientă.
În rest, coruri valoroase din literatura muzicală românească, de inspirație folclorică, chiar și cântece religioase sau din literatura universală.
Pentru a te bucura de „pită”, ca student leneș, iresponsabil și indolent (care păpa cu nonșalanță banii părinților), trebuia totuși să mâzgălești, la probele scrise, ceva pe foaie, la oral fiind mai greu să-i păcălești, doar cu vorbăria, pe membrii comisiei. Acolo era nevoie să știi măcar de un șase, adică trebuia să bâigui ceva.
Nota cinci, ca și în zilele noastre, e un fel de patru acordat cu bunăvoință.
Vedem, astăzi, cum există personaje de nota cinci sau șase care îndrăznesc, cu un tupeu inimaginabil, să acceadă la funcția de președinte de țară, invocând varii motive pentru modestele lor rezultate școlare.
Ajungi să preferi un om fără școală, dar onest, cu experiența vieții, care nu se fofilează în spatele unei patalamale îndoielnice.
De la nota șapte în sus nu se mai punea problema nești-inței, studentul atingând și dezvoltând mai multe puncte ale subiectului. Am câțiva colegi de nota șapte (la vremea studenției), astăzi reputați universitari.
Eu, provenind dintr-o familie modestă, cu ambii părinți învățători (cu tatăl fost deținut politic la Canal), care-și ducea viața de pe o zi pe alta, cea mai mare satisfacție era să-mi încununez anii de studiu cu medii cât mai mari.
O răsplată adusă părinților, care făceau eforturi mari să mă întrețină. Primul lucru pe care-l făceam când ajungeam acasă în vacanțe era să le arăt părinților carnetul de note.
Aveam colegi familiști care o duceau greu. Studenta-soție trebuia să gătească, să spele rufe, iar dacă apărea și câte un copil, viața se complica și mai mult.
Eu, liber ca pasărea în zbor, fără obligații de acest gen, responsabil doar în fața celor ce mă întrețineau la școli înalte, îi priveam cu compătimire, dar și cu teamă, invocând Pronia să mă ferească de a cădea în capcana farmecelor femeiești, aducătoare de traume existențiale.
Dacă aveam un nouă, era un mic dezastru și cădeam într-o stare de anxietate și tristețe.
Îmi amintesc cum, fiind apreciat cu un nouă la o lucrare scrisă, am avut îndrăzneala, eu, un biet student, oarecum timid (dar, cum se știe, uneori „mutu’ rupe căputu’”), să-i solicit maestrului (o somitate în materie, la care nota nouă echivala cu un 10) acceptarea unei reexaminări în vederea măririi notei.
Profesorul a rămas perplex la început, m-a privit îndelung și ironic, poate chiar cu un mic dispreț, comparându-mă cu o fetiță cuminte (stârnind, spre marea mea rușine, râsul colegilor), dar, după o pregătire intensă, finalul a fost cel dorit de mine.
Trebuie spus că eram stimulat și de lupta pentru obține-rea bursei, care te scutea de plata taxelor pentru cămin și cantină, apoi de perspectiva clasării, în ordinea mediilor, la finalizarea studiilor.
Se practica atunci sistemul repartițiilor în ordinea mediilor. Te străduiai, învățai ziua și dormeai noaptea (unii procedau viceversa) și te bucurai, după patru ani de studenție, că ai posibilitatea să-ți alegi o localitate mai acătării pentru a practica profesia aleasă.
Până prin anii ’70 exista, ca regulă nescrisă, sistemul cooptării primilor trei clasați (în ordinea mediilor) ca asis-tenți universitari, următorii din top putând alege posturi atractive. Altfel, te trezeai angajat dascăl-boboc la Podu Iloaiei, Cuca Măcăii sau Cucuieții din Deal.
Fiind un amărât dascăl, viața ar fi fost amară. Îți găseai o gazdă, iarna te încălzeai la o sobă de fontă cu vreascuri adunate din pădurea comunală, te spălai la lighean și, dacă nu reușeai să părăsești la timp zona, aveai șansa să te căsătorești, în cel mai fericit caz, cu fata popii.
Înființai corul școlii, organizai serbări și efectuai turnee în satele limitrofe. Mai o colivă, mai un colac, mai un ștergar de la slujbele tatălui socru, iar viața putea să se coloreze în nuanțe de roz.
Lasă un răspuns