Noblețea regală a conducătorilor de altădată: Regina Maria și George Enescu la căpătâiul suferinzilor în plină pandemie de tifos exantematic

Urmărește-ne pe WhatsApp | Telegram | Google News

Constantin-T. STAN

O primă interferenţă a creaţiei enesciene cu spaţiul cultural bănăţean, potrivit surselor documentare cercetate până în prezent, s-a petrecut la Lugoj în 1904. Într-o cronică publicată în periodicul local „Drapelul” (IV, 149, 1904, 3) sunt detaliate aspecte de la o serată literar-muzicală organizată, în 18/31 decembrie 1904, sub egida Societăţii „Tinerimea Română” şi a Societăţii Domnişoarelor (în prezenţa unui public „distins de dame, bărbaţi şi tineri”), în „saletul” Casinei Române (localul Reuniunii Române de Lectură), unde, după un discurs de deschidere rostit de Valeriu Branişte („despre sociabilitate şi însemnătatea ei pentru progresul omenimei”), între opusurile interpretate s-a numărat şi Serenadă de dimineaţă (sic!) (Aubade pour Violon et Piano), o versiune (transcripţie) pentru vioară şi pian a trioului Aubade pentru vioară, violă şi violoncel în Do major (titlul iniţial, Sérénade pour Violon…, a fost înlocuit ulterior de Enescu cu cel de Aubade pour Violon…, aşa cum se poate observa pe foaia de titlu a manuscrisului – o posibilă explicaţie pentru denumirea neobişnuită sub care a apărut opusul în presa lugojeană, o evidentă contradicţie de termeni), la puţin timp după editarea sa (Enoch, Paris, 1903), cântat, posibil, în primă audiţie absolută (datorată violonistei Silvia Iorga şi pianistei Emilia Avramescu).

Trioul Aubade şi transcripţia pentru vioară şi pian (elaborate în anii 1899-1900) au fost publicate la Enoch alături de o transcripţie pentru pian la patru mâini. Trioul are caracter omagial, pe prima pagină a partiturii fiind inserat textul dedicaţiei adresate cuplului regal român, regina Elisabeta şi regele Carol I, la aniversarea a 30 de ani de căsătorie. Caracterul omagial al opusului devine explicit în final, prin citarea in integrum a Imnului Regal Român (o ingenioasă contrapunctare a temei trioului cu melodica din Imn, creaţia lui Eduard Hübsch). Motive imnice apar şi în Aubade pentru cvartet de coarde (1902), unde incipitul temei celei de-a doua mişcări, Modéré, cuprinde intonarea primelor opt note ale Imnului, Sérénade lontaine, pentru pian, vioară şi violoncel (1903), cu o melodică aluzivă la Imnul Regal – ambele opusuri sunt, de asemenea, dedicate cuplului regal, Poema Română, op. 1, cu care tânărul Enescu cucerea lumea muzicală pariziană în 1898 (tema Imnului este expusă tutti), şi în finalul Simfoniei I în Mi bemol major, op. 13, în care tema Imnului apare însă transfigurată, stilizată.

În 26 mai 2013, cu prilejul primei ediţii a Concertului lugojenilor (manifestare care a încheiat ediţia inaugurală a Concursului Internaţional de Interpretare Pianistică „Clara Peia”), acordurile din Aubade au răsunat din nou la Lugoj (în varianta trioului), la 109 ani după prima audiţie absolută a transcripţiei pentru vioară şi pian, publicului meloman local dăruindu-i-se, pentru întâia oară, cu acelaşi prilej, şi magicele efluvii sonore din Sonata a III-a în la minor, op. 25, „în caracter popular românesc”.

Regina Maria și George Enescu, regele muzicii, nu s-au izolat în iatacuri, saloane și birouri în timpul tragicelor evenimente generate de prima conflagrație mondială. Și regina, și Enescu s-au dăruit celor mulți și suferinzi, talpa țării, ignorând pericolele sanitare, străduindu-se să aducă alinare sufletelor năpăstuite – răniți, bolnavi și muribunzi.

„Muzica lui [Enescu] ne purtase într-o lume fără margini, în ţinuturi de deasupra zilelor pământeşti. […] Pe când cânta, ar fi fost destoinic să ne pună în legătură cu veşnicia. Ceva la fel am citit şi în ochii răniţilor şi bolnavilor cărora Enescu le-a cântat în timpul războiului, când trecea din lazaret în lazaret cu vioara lui fermecată, ducând frumuseţe, speranţă şi o ultimă rază de mângâiere celor care, pentru scăparea ţării, părăsiseră câmpuri, cămine şi familiile, ca să răspundă glasului care îi chema la grozăviile luptei, foamei, surghiunului, durerii şi lipsurilor.

Stătea acolo, între sute de paturi care se făceau tot mai nenorocite cu cât înaintam în durere, şi ochii îi căpătau acea binecunoscută privire înlăuntru, care îl izola pe el, cu muzica lui, înălţând arcuşul ca şi cum ar fi vrut să umple locul gol şi sfărâmat cu valuri de armonie.

Din toate părţile, se ridicau obrazuri măcinate de pe căpătâie ale întâmplării, buze fără sânge se căzneau să-şi arate recunoştinţa şi mâini de ceară, tremurând, de se împreunau în rugăciune. Li se adusese frumuseţe, pentru un scurt răstimp, suferinzilor, şi vrăjitorul în stare să-i poarte un ceas fugător peste jalea lor fusese Enescu.

Ne-a cântat şi nouă în zilele acelea, în ceasuri de seară, când puteam, câteodată, să ne punem deoparte munca şi stăruinţa. Strânşi la un loc, în odăi ale pribegiei, el îi aducea între noi pe toţi marii creatori de muzică, Mozart, Schubert, Schumann, Haydn, Beethoven, Franck, Lekeu, şi, frământaţi de mii de flori, cu nervii întinşi şi inimi numai bătăi, îl ascultam aşa cum niciodată nu-l ascultaserăm în timp de pace” (fragment din mesajul – radiodifuzat – rostit de regina Maria în semn de omagiu adus marelui muzician la împlinirea vârstei de 50 de ani, publicat în „Aradul”, I, 53, 1931, 2: MS Regina Maria despre George Enescu).

„Am luat prânzul undeva pe drum, întrerupți de un avion […] și am ajuns la patru și jumătate la Pitești, unde am vizitat alte spitale, trecând de la pat la pat ca să văd sute de răniți. Sărmanii! Am văzut suferințe îngrozitoare și atâția ochi răbdători, plini de durere. Toți se bucură să mă vadă, doctorii, surorile, răniții: se simt mai puțin părăsiți, mai puțin amenințați de primejdii când vin pe neașteptate printre ei. […] La spital, dimineață liniștită. A venit Enescu să le cânte ofițerilor, dintre care unul e în stare foarte gravă, se poate să fie nevoiți să-i taie piciorul – are mari dureri și arată înfiorător. Am stat în salonul mic al ofițerilor și am ascultat muzica lui Pinx [Enescu] – mă rănea și mă alina în același timp.” (Maria, Regina României. Jurnal de război. 1916-1917, Humanitas, 2014, p. 226-227).

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.