Niciodată toamna nu fu mai frumoasă în prag de nou an școlar…

Constantin-T. STAN

Niciodată toamna nu fu mai frumoasă, stihurile argheziene care dau titlul unei admirabile antologii lirice autumnale semnate de Simion Dănilă (Facla, 1978), se insinuează din nou, insidios, în sufletele noastre, deșteptându-ne latenta predispoziție pentru visare și inefabile tristeți.

Gândul ne poartă spre toamnele de altădată, când, la început de nou an școlar, elevii și studenții, animați de spiritul revoluționar al epocii, inoculat prin meșteșugite cursuri de învățământ ideologic, erau trimiși la munci agricole: depănușat de porumb, cules și sortat cartofi, mere și struguri.

Autoritățile locale, aflate sub stricta supraveghere a unor vajnici propagandiști, organe de miliție și mărunți civili, unii cu epoleți ascunși, se asigurau că tinerii (care urmau, în cel mai scurt timp, să purceadă cu entuziasm „spre comunism în zbor”) nu-și însușeau vreun știulete sau câteva mere pe care să le ronțăie în drumul spre casă.

Îmi amintesc de o întâmplare petrecută la cules de cartofi, când o  colegă „sustrăsese” vreo doi cartofi. Vigilenți, supraveghetorii observaseră gestul reprobabil al tinerei intelectuale și o turnaseră (o practică ce a revenit în forță în ultimii ani) primarului.

Chemată la centru și muștru-luită, îndrăzneața și neexperimentata profesoară și-a schimbat radical comportamentul, devenind, dintr-o cârcotașă, o ipocrită ad-miratoare a sistemului.

După mișcările cu caracter revoluționar din decembrie ’89, un fost primaș de partid al Lugojului, intuind că nu s-au schimbat prea multe în comportamentul și modul de gândire al poporenilor (animați încă de spiritul gregar), îndrăznise să-și depună candidatura pentru a reocupa jilțul de primar.

Tânăra, reeducată, convocată cândva la ore de educație în spiritul marxismului, i-a susținut cu râvnă, spre uimirea mea, campania electorală. Și când te gândești că totul a pornit de la două amărâte de barabule de la poalele Dealului Viilor.

În prima toamnă petrecută la Lugoj, după repartiția guvernamentală din anii ’80, am trăit din plin „bineface-rile” auritei epoci. O atmosferă cenușie, necesitatea autocontrolului în ceea ce comunici prietenilor sau colegilor, pentru a evita delațiunile, colapsul editurilor (rămăsesem cu amintirea uimitorilor ani ’70, cu o politică editorială de tip occidental  (la sfârșitul anilor ’60 fusese reabilitat editorial Mircea Eliade!), când chipul mai-marelui nu trona încă pe prima pagină a gazetelor), criza alimentară, formalismul (oamenii nu mai rosteau ceea ce gândeau, exprimându-se în clișee lozincarde), au dus, implacabil, spre virusarea sistemului.

Am fost contemporan și cu o incredibilă raționalizare a cepei (pot crede așa ceva tinerii din ziua de azi?). Gospodinele știu că ceapa e un aliment prețios, indispensabil la gătit, iar cei ce impuseseră restricția (în general, oameni ridicați de soartă de la șaibă – cu șapte clase sau cu liceul urmat la seral) știau unde să lovească cu eficiență și mânie revoluționară.

Și totuși… Și totuși, la ceas de toamnă, în zorii vieții noi, clădite pe sângele vărsat de tinerii curați și naivi în tenebrele evenimentelor decembriste, avem parte, ca giranți ai destinelor noastre, de oameni cu ștaif, dar unii cu diplome obținute în locuri dubioase, alții chiar fără patalamale.

La Băile Herculane, într-o instituție fantomă, s-au acordat (ca în atâtea alte „locașuri” din țară, spelunci cu nume de instituții academice răsărite din spuma Revoluției), atâta timp cât igonoranța și nepăsarea au fost îngăduitoare cu impostura și suficiența, diplome frumos colorate și bordurate unor novici care țineau cu greu condeiul în mână.

Între timp, privilegiații și descurcăreții nației au prins curaj, pe fondul impasibilității și a lipsei de reacție a membrilor societății civile, tot mai apatici, și au început să colecționeze diplome de masterat și doctorat, ca rampă de lansare pe socluri mai înalte și mai poleite din oferta vieții sociale, dar mai cu seamă a tarabei politice, generoasă cu ieftine, dar apetisante „produse” cu gust dulce, care durează, potrivit unei banale reclame, mai mult timp.

Afectat de această stare de lucruri, privesc nostalgic în urmă, regretând absența din prima linie a unor profesioniști cu caracter, care, nevoiți să activeze într-un sistem denaturat, sub faldurile comunismului biruitor de la orașe și sate, se comportaseră normal, cu bun-simț și măsură.

Din păcate, roiesc acum printre noi, dându-ne povețe și chiar îndrăznind să ne tragă de mânecă, diferiți yesmeni, agresivi verbal, îndoielnici profesional, unii autonumiți anticomuniști și antisecuriști, strecurați, pe uși dubioase, lăturalnice, în încăperi unde se iau decizii, specimene care compromit tot ceea ce s-a clădit bun și durabil în ultimele decenii, creându-ne incertitudini și amarnice deziluzii.

Noi, cei naivi, indiferenți și imuni la zgura care ne asaltează, maculându-ne existența, neinteresați decât de profesia noastră, vom continua să cultivăm minți și caractere.

Școala trebuie să fie fundamentul pe care se clădesc destine, un liant indestructibil care are menirea să definească orice societate din lumea civilizată.

E ușor de observat că statele superindustrializate au cel mai performant sistem educațional și, implicit, cel mai ridicat standard al nivelului de trai.

Suntem aproape debusolați de efectele nestăvilitului exod al cetățenilor din zonele conflictuale, subdezvoltate, spre tărâmurile europene, binecuvântate de Pronie. Ținuturi în care școala și dascălii sunt respectați, protejați și încurajați, moral și financiar.

Școala, educația sunt adevărații factori de civilizație, progres și bunăstare. Parafrazându-l pe apostolul Pavel, putem spune cu tărie: dacă școală nu e, nimic nu e…