Moara Imperială de la Lugoj sau Moara Șpănească

Gabriel CIUPA

Majoritatea lugojenilor au auzit de fosta Moară Șpanească din Lugoj, care se află în zona care leagă Drumul Tapiei cu râul Timiș. De unde provine această denumire și cât este ea de veche? Cert este că de-a lungul timpului au existat diverse varianate printre care și că ar fi fost cândva moara unui spaniol.

Moara Imperială

Moara inițială a fost construită din cărămidă, între anii 1719-1722, de către administrația Districtului Lugoj (Lugoscher District), guvernat atunci după legile habsburgice din Banat și era de tip industrial. Construcția morii începe în anul  1719, când administrator al Districtului Lugoj era Lorenz Hoffmann. Moara este terminată pe timpul lui Ioan Ratz de Mehadia, noul administrator civil (Distrikvalter – forma de azi prefect) al Districtului Lugoj (compus la acea dată din zona Lugoj, Făget, Caransebeș, Lipova), care, pe lângă încasarea dărilor imperiale din teritoriu, administrația juridică, crearea de utilități publice, se ocupa și de partea economică prin crearea primei manufacturi din Lugoj. Primele ramuri ale industriei interne din Lugoj, pe baza politicii economice mercantiliste a habsburgilor din Banat, au fost morile de apă, urmate de construirea unei fabrici care prelucra lână, iar mai târziu, în 1748, apare și prima fabrică de bere din Lugoj. Primul meșter morar la Moara Șpănească (Moara Imperială) a fost Jakob Pletk, în 1722, militar în armata habsburgică. Moara construită în 1722 a fost una dintre cele mai cunoscute din zonă și era denumită de localnicii de atunci „Moară Imperială”.

Moara Imperială construită în 1722 apare pe harta Iosefină a Banatului din 1769-1772 cu un corp de clădire în locul actual numit Moara Șpănescă și odată cu aceasta mai apar alte două mori pe râul Timiș din zona Lugoj. Probabil erau trecute cele mai importane, pentru că documentele vremii amintesc că în perioada habsburgică au fost contruite cel puțin 6 mori de apă în Lugoj, pentru a face față necesităților pieții interne și zonale. Astfel, în harta Iosefină mai apare o moară în dreptul Splaiului Morilor de azi (splai care nu întâmplător poartă această denumire ) și alta pe actualul Splai 1 Decembrie 1918, dar care probabil erau construite pe structură de lemn, întrucât pe hartă nu se distinge nici un corp de clădire aferent.

Sistem german de mori de apă plutitoare

În secolul XVIII, pe lângă morile industriale construite de adminitratia imperială, odată cu colonizările germane apare și sistemul german de mori de apă plutitoare, construite de antrepenori locali (vezi Moara de apă din Banat, de Dumitru Țeicu). Astfel, chiar la început de secol XX, o moară plutitoare pe râul Timiș se putea vedea undeva în zona Spl. Plopilor – Spl. Sporturilor.

În 1779 odată cu reînființarea Comitatului Caraș cu reședința la Lugoj, Moara Șpănească intră în proprietatea noii administrații regale ungare.

În secolul XIX regăsim Moara Șpănească (Moara Imperială) reprezentată pe harta militară habsburgică din perioada 1819 – 1869 sub denumirea germană de Kunstmühle. În 1870, în această locație se amintește de o nouă moară, construită probabil pe vechiul amplasament al fostei mori imperiale.

În 1880, Lugojul devenea reședința celei mai mari regiuni (Comitatul Caraș-Severin) din istoria sa administrativă, de la 1369, de când este amintit pentru prima dată ca centru districtual, cu suprafața gigant de 11.032  km², fiind al doilea comitat că mărime din regatul ungar unde era înglobat. În această perioadă, Moara Șpănească era proprietatea comitatului, arendată însă mediului privat.

„În fruntea  comitatului (județului) se afla prefectul-comitele suprem (foispán), numit direct de guvern. Urma apoi ajutorul de prefect – vicecomite (alispán), ales de consiliul comitatului-județului pentru 6 ani și în sarcina căruia stătea întreaga administrație a comitatului- județului”

– Organizarea Administrativ Teritorială, de Eusebiu Narai.

În anul 1888, dintr-un raport/registru al activelor regatului ungar din imperiul austro-ungar aflăm că Moara Șpănească este vândută din activele statului cu suma de 6.309 de florini. „Román-lugosi spanyol-malomhoz tartozó udvar és rét  6309 fr.” (teren și luncă aparținând unei mori spaniole). Ulterior, moara a fost reconstruită, fiind compusă din imobilul principal cu trei nivele, casa morarului, parter și etaj, și alte diverse magazii de depozitare, iazul morii, baraj.

Istoricul Heinrich Lay încearcă o explicație a denumirii de Moară Șpănească/Moară Spaniolă și spune că această moară depindea de conducătorul fostei regiuni administrată de Lugoj și că nu există dovezi că ar fi fost vreodată proprietatea unui spaniol. Astfel, în limba germană Gespan înseamnă conducătorul unui comitat, iar în limba maghiară Ispan. Denumirea se trage din alternanța fonetică din Gespan/Ispan la cuvântul Span, devenind în limbajul popular al românilor Moară Spănească/Spaniolă , al germanilor Spaniche Muhle și al maghiarilor Spanyol Malom.

Într-un articol al revistei Țara Bârsei din Brașov, apărut în anul 1934, care avea că temă originea denumirilor de localități sau zone din Transilvania, este dat printre altele ca exemplu de traducere greșită și cel din Lugoj, dar se confirmă construirea morii în perioada lui Ioan Ratz (1722), fost prefect al Districtului Lugoj din timpul administrației habsburgice.

„Numirea aceasta este tradusă după nemțescul Spaniche Muhle sau ungurescul Muhle, care la rândul lor sunt traducerile greșite ale românescului Moara Șpănească. Span în graiul din Lugoj înseamnă prefect și moara cu pricina fusese clădită… de spanul Ioan Rațiu (Racz)”.

Dintr-un ultim articol din presa vremii (ziarul Nyrvidek din 23 decembrie 1926) aflăm despre Moara Șpănească că în noaptea de 22 decembrie 1926 a luat foc. Incendiul a pornit de undeva de la nivelul al treilea al clădirii principale, s-a extins la întreg imobilul și în final a distrus întreg echipamentul morii cu bunurile sale. De asemenea, o cantitate uriașă de grâu, echivalentul a 40 de vagoane, a fost distrusă. Din cantitatea de grâu totală, 30 de vagone aparțineau Cazarmei de Artilerie (Cazarma de pe Str. Memorandului). Valoarea pagubelor se ridica la 15 milioane de lei, o sumă uriașă pentru acea perioadă.

În prezent se mai poate vedea casa morarului cu etaj, aflată în stare de degradare, o parte din magaziile construite la sfârșitul secolului XIX, cu adăugiri ale epocii comuniste, fostul canal al morii, azi secat, iar undeva în curte o mică rămășiță de fundație (compusă din cărămidă și mortar foarte solid) a vechii mori imperiale din 1722.