C.Ş.I dr. Varga Attila
Institutul de Istorie „George Bariţiu” din Cluj-Napoca al Academiei Române
[continuare din nr. trecut]
În vechea tradiție juridică austriacă, aspecte precum „slăbiciunea minții” sau „Sinnenverwirrung” („tulburare mintală de moment”) erau asociate cu starea de „neimputabilitate”, care nu atrăgea vinovăția celui în cauză. Practica cerea expertize pentru a stabili dacă, la momentul cu pricina, persoana acuzată putea sau nu să înțeleagă caracterul nedrept al faptei și dacă era sau nu în măsură să acționeze conform acestei înțelegeri.
La proces, în timpul pledoariei, avocatul lui Nelly Kövesdy, un anume dr. Steger, a vorbit timp de trei ore despre faptul că acuzata era, în realitate, „bolnavă” și „anormală”. Mai mult, a ales să citeze din numeroase tratate medicale pentru a evidenția că multe femei, după naștere, ajungeau să sufere de „alienație mintală”. În cazul clientei sale, această stare se agravase, deoarece ea născuse un copil mort, iar viața alături de Traian Grosăvescu fusese, chipurile, „un martiriu”.
În plus, Theodor Kövesdy, în pledoaria sa pro domo, a invocat situații în care soțul, printr-un comportament presupus indecent, i-ar fi agravat fiicei sale stările de gelozie patologică. Jurații, la rândul lor, înainte de a da verdictul final, au fost chemați să reflecteze asupra a patru aspecte, dintre care două țineau de competențele psihiatrice: l 1. Era acuzata vinovată sau nu de asasinat? l 2. Comisese ea crima cu premeditare? l 3. Se afla în deplinătatea facultăților mintale în momentul faptei? l 4. Starea nervoasă în care se găsea a fost de așa natură încât s-o determine să comită crima în necunoștință de cauză?
Partea stranie este că, dintre cei doisprezece jurați, deși li s-a cerut să se pronunțe asupra unor aspecte care presupuneau cunoștințe de specialitate, niciunul nu avea, în realitate, competențe psihiatrice. În consecință, nimeni nu a putut să se pronunțe obiectiv asupra ultimelor două interogații. După cum a remarcat și presa epocii, decizia lor finală – luată la ora 12 noaptea, după lungi deliberări – a fost una pur emoțională.
La inducerea acestei stări de compasiune față de inculpată a contribuit chiar Nelly Kövesdy însăși. A venit la proces într-un scaun cu rotile, vizibil slăbită, alegând să proiecteze asupra defunctului său soț o ploaie de acuzații: „băutor”, „afemeiat”, „infidel”, „violent”, „inuman – în condițiile în care a lovit-o cu piciorul când era însărcinată” sau „ratat cu tarele balcanismului”.
Chiar dacă martorii defunctului – în frunte cu mama, sora, prietenii și colegii de la operă – au încercat să-l prezinte pe tenor într-o lumină pozitivă, pledoaria lor a fost anihilată de abilitatea diabolică a avocatului și a doamnei Nelly Kövesdy, care au reușit să atingă „coarda sensibilă” a juraților prin specularea mentalității colective și a reticenței publicului austriac față de străini, în special față de balcanici.
În Austria acelei perioade se putea vorbi, cu siguranță, despre o reticență – chiar despre o veritabilă fobie – față de balcanici, respectiv față de „ratații cu tarele balcanismului”. Această concepție s-a consolidat pe mai multe niveluri de anxietate: după prima conflagrație mondială, Austria nu mai era un mare imperiu, ci o țară mică, prăbușită brusc în crize economice, politice și sociale, care multă vreme nu au putut fi soluționate eficient.
Situația în sine a generat o serie de frustrări colective în societatea austriacă, societate care, în cele din urmă, a ales să plaseze vina propriilor neputințe și eșecuri pe seama alterității – a străinilor, a balcanicilor. Aceasta s-a întâmplat mai ales în condițiile în care generația care supraviețuise Marelui Război își amintea încă, cu groază, eticheta de „butoi cu pulbere al Europei” atribuită Balcanilor.
În plus, mai exista și acel filon cultural mai vechi, pe care studiile l-au numit „balkanism” – în fapt, o grilă de inferiorizare care asocia „Balcanii” cu dezordinea, violența și „primitivismul”, perpetuând expresii precum „balcanizare” pentru a stigmatiza orice fenomen perceput ca o fragmentare haotică. Avocatul apărării a ales, cu abilitate, să împingă pledoaria pe terenul imaginar al luptei dintre două culturi total diferite: Nelly – care simboliza cultura occidentală, cu ideile sale de ordine și consecvență, cu dorința de civilizare (așa cum argumenta că făcuse și cu pregătirea lui Traian Grosăvescu, după ce acesta venise la Viena și îl ajutase să se afirme în lumea bună a Operei) – și Grosăvescu, perceput ca reprezentant al anarhiei morale balcanice.
Cu alte cuvinte, criminala a ales „să-l atace pe mort, exploatând o prejudecată colectivă”. În acest mod, apărarea a obținut, din partea juraților, acel captatio benevolentiae care i-a facilitat, cu ușurință, accesul la diagnosticul de „Sinnenverwirrung” (tulburare mintală de moment, survenită după o pierdere de sarcină) și care, în final, i-a permis achitarea, pe data de 25 iunie 1927.
Astfel, retorica degenerării și a patologiei ereditare, exprimată sub cupola autorității discursului medico-psihiatric, perfect armonizat cu cel juridic, a reușit, în cele din urmă, să transforme un omor pasional premeditat într-un caz de neimputabilitate – de unde și caracterul tenebros al procesului în sine.
În loc de final: „Dosarul Grosăvescu” se redeschide
În ziua de 25 iunie 1927, când opinia publică austriacă a luat act, cu mare nemulţumire, de scandaloasa achitare a d-nei Nelly Kövesdy, „soţia cu suflet negru” cum o caracteriza însuşi marele tenor Traian Grosăvescu, pentru multă lume era foarte clar că mult controversatul caz nu putea fi închis definitiv. Partea vătămată – respectiv rudele tenorului – firește, nu se putea împăca cu uriașa nedreptate comisă de sistemul judiciar austriac. Pe de altă parte, în mod paradoxal, nici „văduva neagră” nu dorea să lase cazul închis – realitate care o avantaja în mod direct. Cei superstițioși ar spune că umbra renumitului tenor, neputând să se odihnească în pace, a continuat să-i bântuie pe cei vinovați, căutând ca adevărul să iasă la lumină, în cele din urmă.
Lucrurile s-au precipitat în aşa măsură, încât noi detalii şcoante au continuat să iasă la iveală, evidenţiind numeroasele vicii de procedură ale justiţiei austriece. Ziarul „Adevărul” a publicat, în anul 1928, un articol cutremurător în care a menţionat faptul că redeschiderea „Dosarului Grosăvescu” era inevitabilă, întrucât un grup de prieteni ai tenorului intraseră în posesia unor informaţii remarcabile.
Fostul plenipotențiar maghiar la București, baronul Villani Frigyes, bun prieten al lui Traian Grosăvescu, intenționa să facă dezvăluiri senzaționale legate de crima doamnei Nelly Kövesdy. Însă, în mod straniu, nu i s-a permis să fie citat.
Cu alte cuvinte, nu i s-a dat voie să vorbească, deși mărturia sa împotriva inculpatei ar fi putut fi zdrobitoare. Baronul Villani era, în realitate, un martor cheie la proces.
În perioada 1925 – 1928, el a fost ambasador al Ungariei la București, iar ulterior, între anii 1928-1933, a fost desemnat reprezentant diplomatic al Ungariei în Franța. Era o personalitate influentă, cu numeroase relații în mediul politic românesc, maghiar și austriac, mai ales în condițiile în care, după Primul Război Mondial, fusese implicat în chestiuni legate de demarcațiile teritoriale. El a condus, de altfel, comisia maghiară care a participat la discuțiile de nivel înalt privind disputele frontierelor trasate după război.
În viitor, arhivele vor revela, cu siguranţă, cum anume s-a înfiripat prietenia dintre el şi Traian Grosăvescu. Până atunci, însă, un aspect este cât se poate de cert: baronul Villani, ca diplomat de rang înalt, cunoştea foarte bine realităţile româneşti, avea numeroase contacte cu jurnalişti români şi, se pare, nu o dată, şi-a exprimat opinii cu privire la diverse aspecte legate de România şi români.
Un motiv în plus de a crede că el era acela care îi putea da criminalei lovitura de graţie în plin proces.
Conștientă de fisurile existente în planurile de salvare, a doua zi după producerea crimei, deși locul faptei fusese sigilat de poliția vieneză, cineva din anturajul „Trio-ului macabru” a organizat o spargere la locul asasinatului, sustrăgând una dintre valizele cu care Traian Grosăvescu dorea să plece în turneu la Berlin.
[va urma]
Fotografie aflată în „Biblioteca Regală” din Stockholm
Lasă un răspuns