Meserii uitate, meserii de viitor! Reparații încălțăminte

Share Button

Dan TIMARU

Pantofarul, ultima generație a unei meserii care apune

Pantofii și meseria de pantofar au apărut cu foarte mult timp în urmă, când oamenii au simțit nevoia de a-și proteja picioarele. Primele perechi de încălțăminte ar fi apărut în urmă cu 40.000 de ani și erau realizate din piele moale, semănând cu sandalele sau cu mocasinii din zilele noastre. În India erau confecționate sandale din lemn, iar în China și Japonia se foloseau plante de sistal,  pentru realizarea pantofilor. La început, nu existau prea multe diferențe între pantofii pentru femei și cei pentru bărbați. A trebuit să treacă mii de ani până la apariția încălțămintei moderne. Moda și materialele erau diferite, în funcție de clasa socială. Diferența de aspect între încălțămintea pentru bărbați și cea pentru femei s-a produs la începutul anilor 1800. În acea perioadă, au apărut pantofii acoperiți cu pânză, iar cizmele au devenit foarte populare. Chiar dacă azi nu există niciun cod de îmbrăcăminte care să interzică unei categorii sociale să poarte  un anumit model de încălțări, pantofii pe care îi purtăm reprezintă, totuși, modul de viață și gusturile noastre. Meseria de pantofar a evoluat mult de-a lungul timpului, iar pantofarul, în concurență cu industria, pierde tot mai mai mult teren. Atelierele existente execută doar lucrări de reparație și, foarte rar, pantofi la comandă.

Victoria Țăposu, sau calea de la bijutier la pantofar

„Am ajuns pantofăreasă dintr-o întâmplare. După absolvirea școlii de operator chimist, am dorit să mă angajez la fabrica de oțet din Margina. Întâmplarea face ca, tocmai atunci, fabrica să-și întrerupă activitatea, așa că eu a trebuit să mă reorientez. Intenționam să mă calific în alt domeniu, și anume cel de bijutier. Cooperativa Lugojana avea în  domeniu de  activitate  această meserie,  așa că  m-am angajat la Lugoj, și pentru că în acel moment nu începuse scolarizarea în această meserie, m-am angajat la secția de pantofi, până la deschiderea cursurilor de bijutier. După vreo două luni, am fost anunțată că pot urma meseria dorită, dar eu nu am mai vrut. Între timp, m-am atașat de colectivul în care lucram – oameni buni și veseli, Vințe Vasile și Farago Ladislau – primii mei șefi, și de meseria lor, și uite așa, am devenit pantofar.

Pantofi în mică serie și cizme pentru miliție și armată

Executam pantofi în mică serie și cizme pentru miliție și armată. Asta era prin 1984, și de atunci îmi câștig existența meșterind pantofi. Dar meșterul de la care am învățat cel mai mult a fost Rabatin Iosif, un om deosebit și un adevărat maestru al meseriei de pantofar. După `89,  invazia de mărfuri din afară a complicat existența atelierelor și m-am privatizat,  în `97, profilându-mă pe reparații încălțăminte. Astăzi, după știința mea, mai sunt două ateliere de reparații încălțăminte în tot orașul. Am avut, vreme de cinci ani, și ucenici la atelierul meu, dar niciunul dintre ei nu a rămas în meserie. Copiii veneau de la Valeriu Braniște, îi aducea doamna Gheorghița Rista.

Meseria de pantofar presupune contact direct cu clientul. Oamenii sunt, de multe ori, dificili. De exemplu, sunt doamne ale căror tocuri la pantofi sunt foarte înalte și se vaită că le strâng pantofii. Este normal ca atunci când  piciorul alunecă în față, din cauza înălțimii exagerate a tocului, pantoful să devină incomod, așa că eu tai din toc, fără să le spun, și situația se rezolvă cu tact și diplomație. Am pantofi pe raft, reparați, ai căror proprietari nu au mai venit să îi ridice. Alții, învocând diverse motive, nu mi-au mai plătit. Mă întâlnesc uneori cu ei, pe stradă, dar se fac că nu mă cunosc. Pe cei pe care îi bănuiesc ca fiind rău platnici, îi pun să achite anticipat reparația. În general, clienții mei sunt oameni corecți, dar cum pădure fără uscături nu există, trebuie să îmi iau uneori măsuri de precauție. Pandemia asta mi-a întrerupt brusc activitatea. Pierderile sunt însemnate. Sper să îmi revin. Eu sunt persoană fizică autorizată. Lucrez singură. Uneori, când am mult de lucru,  mă ajută soțul meu, Cătălin. Are niște mâini de aur. Execută lucrări de mare finețe. Fiul meu, Vlad, este student, dar nu are chemare spre această meserie, în schimb are o deosebită îndemânare în a executa diferite momeli artificiale de care are nevoie un pescar. Nici nu zici că nu sunt reale”, povestește Victoria Țeposu.

Un ofițer de artilerie devine pantofar

Soțul Victoriei Țăposu a fost ofițer de artilerie. Pensionat cu Ordonanța, ajuns civil peste noapte, a simțit nevoia de a face ceva și, printr-un concurs de împrejurări, a învățat meseria de pantofar, ridicând-o la rang de artă.

„După terminarea Școlii de ofițeri, am fost repartizat la Lugoj. Aici am cunoscut-o pe Vic și vreme de doi ani am trăit în concubinaj. Conducerea unității militare a înfierat cu mânie proletară legătura mea, încadrând-o la imoralitate și promiscuitate. După ce ne-am căsătorit, tensiunile s-au stins și eu am intrat în rândul cetățenilor onorabili ai acestei republici. Vreau să vă mărturisesc cu toată sinceritatea că mulți ani am crezut că am două mâini stângi, că sunt antitalent la lucrul manual. Eu trăiam în lumea cărților, iar realitatea din jur mi se părea ireală. Și când te gândești că eram ofițer specialist într-o armă al dracului de reală. Îmi amintesc de o întâmplare care mi-a schimbat radical modul de viață. Un coleg de serviciu m-a rugat să fac o anumită lucrare și, cu tot elanul meu, rezultatul a fost un fiasco. Nemulțumit de prestația mea, camaradul mi-a zis: Bă, tu ai mâini doar să ții stiloul când scrii și scula când te duci la WC. Dojana asta m-a trezit din amorțire. Am vrut să dovedesc tuturor că am îndemânare și am reușit. Am avut un prieten, Rabatin Iosif, pantofar, pe care adesea îl vizitam. Omul ăsta, când lucra, o făcea cu  eleganță și precizie, fascinându-mă. Fluiditatea mișcărilor dădea impresia că ceea ce făcea el era o joacă de copil, dar ceea ce făcea, era artă. Odată descoperite abilitățile ascunse, am început să execut diferite lucrări. Faptul că soția mea m-a solicitat să o ajut, mi-a călăuzit pașii spre meseria de pantofar. Mă gândesc că, dacă ar fi avut un salon de cosmetică, aș fi devenit epilator șef. Cred că această îndemânare de a face orice o moștenesc de la bunicul meu, care făcea căruțe. Atelajele sale erau deosebit de trainice. Tatăl meu îmi spunea că o căruță construită de bunicul meu rezista o sută de ani.

La urma urmei, eu dau multora papucii!

Meseria de pantofar nu e recunoscută ca fiind o meserie nobilă. Dacă aș avea o fabrică de pantofi, altfel m-ar privi lumea. Aș avea alt statut. Dar mie nu-mi pasă, și la urma urmei, eu dau multora papucii! Glumesc, eu sunt chiar mândru de ceea ce fac. Oamenii mă respectă. De multe ori, o reparație implică o adevărată reconstrucție a pantofului. La final, omul privește uimit produsul, ne-înțelegând cum am procedat. Am primit comenzi din Germania și Olanda, ca să repar hamuri, șei și cizme de călărie. Sport scump, care nu mai are meșteri să le repare harnașamentul. Meseria este cu siguranță brățară de aur. Sfătuiesc pe cei tineri să stăpânească cel puțin două meserii. Vin vremuri grele și ei trebuie să fie pregătiți să înfrunte viața cu dârzenie așa cum am făcut și eu. Cu cât aprofundez această meserie, respectul meu față de meșterii de odinioară crește. Munca manuală, dacă o stăpânești cu har și dar,  devine artă! Lucrez cu pasiune și nu mai simt trecerea timpului. Uneori cred că aș putea să repar și pantofii de cleștar ai Cenușăresei”, zice Cătălin Țăposu.

 

1210

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.