Meserii uitate, meserii de viitor! Croitoria lugojeană

Dan TIMARU

Începuturile croitoriei se pierd în negura timpului. Primele semne ale existenței acestei îndeletniciri umane au fost semnalate în Europa, în jurul secolului XII. Până atunci, îmbrăcămintea doar ascundea corpul și îl proteja de intemperii. Renașterea schimbă această necesitate în artă și așa apare conceptul de modă. Formele corpului uman sunt scoase în evidență prin intermediul hainelor, iar croitorul devine o persoană foarte importantă în viața fiecărui individ. În secolul XX, a apărut sistemul de mărimi vestimentare notat cu numere sau cu litere. Croitoria a evoluat, câstigând titlul de afacere, iar în prezent tehnologii avansate înlocuiesc tot mai mult croitorul și mașina lui clasică.

La Lugoj, astăzi mai există doar câteva mici ateliere de croitorie, care execută lucrări mărunte. Lumea nu se mai îmbracă „la comandă”. Piața liberă oferă cumpărătorului tot ce își dorește. Atelierele de croitorie pot aduce doar mici retușuri sortimentelor existente.

Croitor din întâmplare

Ion Bot, un croitor din vechea gardă a acestei meserii, își deapănă amintirile:

„Am ajuns croitor din întâmplare. În anul 1956, m-am înscris la Școala tehnică de contabilitate agricolă. După doi ani, autoritățile vremii au decis ca această școală să se transforme în școală de mecanică agricolă, semn că țara avea nevoie de tractoriști, nu de intelectuali. Cursurile de contabilitate au fost sistate, așa că a trebuit să mă reorientez. Tatăl meu, fiind zidar, a vrut să urmez meseria lui, dar cum la vremea aceea eram un băiețel firav, mama s-a împotrivit și a decis că mai bine ar fi să devin croitor. Oricum, zicea ea, stai pe scaun și nu cari betoane cât e ziua de lungă. Și astfel, printr-un joc al hazardului, am devenit ucenic la Cooperativa Munca din Lugoj.

Croitoria se învăța la locul de muncă, pe o perioadă de trei ani. Așa am ajuns să învăț să bag ața în ac și să-mi câștig cu el existența. Am fost repartizat la croitoria lui Gheorghe Lungu, care era situată peste drum de primărie. Astăzi nu mai există clădirea, deoarece a fost demolată. Maistorul meu era un om blajin și cu suflet mare. Îmi aduc aminte că mă punea să calc fulgarine și de fiecare dată îmi dădea 25 de lei. Viața, pentru mine, începea să aibă un alt sens. Deveneam bărbat, iar banul din buzunar, câștigat prin muncă, îmi dădea curaj să pășesc în viață. Copilăria mea a fost destul de grea. Războiul aducea nenumărate necazuri și civililor din spatele frontului. Pe tatăl meu l-am cunoscut la vârsta de șapte ani, când s-a întors acasă de pe front. Mă uitam la el ca la un străin. Bunicului din partea mamei îi spuneam „tata”. De el și de mama mea am fost foarte legat sufletește.

Odată ajuns croitor cu diplomă, am rămas vreme de 40 de ani la Cooperativa Munca, perindându-mă la mai multe unități din oraș, avansând ierarhic până la funcția de șef de unitate. Volumul de muncă era mare, iar clientela era pe măsură. Se lucra tot timpul anului sub presiunea comenzilor. Crăciunul, Revelionul, Paștele și rugile bănățene erau perioadele cele mai aglomerate.

Clientela era pretențioasă

Executam croitorie pentru bărbați și asta presupunea confecționarea de costume, de pantaloni, haine, veste, paltoane, fulgarine și alte lucrări – de scurtat, reparat sau strâmtat. Clientela era pretențioasă, așa că executam lucrări de calitate.

Pentru că am pomenit de clientelă, vreau să vă spun că uneori aveam clienți cu pretenții exagerate. De exemplu, cineva mi-a solicitat să-i cos o haină a cărei mânecă, atunci când el îndoaie mâna, să nu facă încrețituri la cot. Văzuse el asta la haina celebrului violonist, Ion Voicu. Când dădea cu arcușul pe vioară, mâneca nu făcea cute. Cum pretenția mi s-a părut exagerată, a trebuit să-l pun la punct, așa că i-am zis: Dragul meu, și măgarul când întoarce capul face cute la gât, dar o biată haină, așa că înțelege că așa ceva nu este posibil!

Mulțumirea unui tip pedant

I-am cusut o haină elegantă, iar omul, mulțumit, a re-nunțat la pretenția lui absurdă. După cum vă spuneam, clienții erau destul de ciudați uneori, dar cu tact rezolvam toate cazurile. Un alt tip, pedant, dar excesiv de pretențios, mă stresa cu tot felul de retușuri inutile, așa că la probă, eu însemnam cu cretă haina, acolo unde acestuia i se părea că nu stă bine, iar după ce pleca ștergeam semnul. Haina stătea perfect, așa că nu avea rost să o modific, pentru că o stricam. La următoarea probă, clientul meu, privindu-se mulțumit în oglindă, exclama: Așa, da!

După revoluție, am lucrat o perioadă privat, în regim PFA, apoi, prin anul 2000, m-am pensionat. Croitoria nu mai era rentabilă. Abundența hainelor din magazine, ca să nu mai vorbesc de cele second-hand, a falimentat atelierul de croitorie. Omul nu mai este dispus să plătească 10-20 de lei pentru schimbarea unui fermoar, când el, cu banii ăștia, își poate cumpăra alți pantaloni din târg. La fel și pentru alte mici retușuri, pe care le cere o îmbrăcăminte, munca nu este plătită. Și atunci, pentru câțiva lei, cât ar fi el dispus să scoată din buzunar, nu merită să bag ața în ac.

Privind înapoi cu nostalgie

Privind înapoi cu nostalgie, trebuie să recunosc că am trăit vremuri frumoase. Nu pot să reneg trecutul, chiar dacă astăzi mulți fac acest lucru. Acei ani înseamnă pentru mine tinerețea, viața mea, cu bucuriile și tristețile ei, înseamnă o imensă muncă depusă pentru asigurarea existenței mele și a familiei. Mi-am iubit și respectat colegii. De multe ori, atunci când munca ne copleșea, făceam chetă și comandam un castron mare de tocană de burtă de la Expres. Și, cum după o masă copioasă ți se face sete, mai venea și o ladă de bere, pe care de obicei o dădea șeful. Eram cam 15 -20 de oameni, așa că licoarea nu ne tulbura mințile și continuam să muncim cu și mai mult elan. După fiecare ședință de partid, un coleg mă invita la Aroma, pe motiv că trebuia să sărbătorim un eveniment. Ce fel de eveniment?, îl întrebam eu. „Păi, măi Ioane, avem de botezat un câine!” Și botezam un câine imaginar, cu vodcă amestecată cu bulion.

Viața a trecut ca un vis. Mulți dintre colegii mei s-au dus din această lume. Au rămas amintirile. Croitoria, nici ea nu mai e ce a fost. Cu materialele care se folosesc astăzi în producția de serie, nici nu știu dacă aș mai putea lucra. Trăim într-o altă lume, din care generația mea nu mai face parte. Suntem expirați și excluși. Societatea nu mai are nevoie de noi. Uneori, am impresia că le suntem o povară. Tot ce am construit noi s-a surpat în această democrație de cumetrie sau de ce naiba o mai fi ea. Mai nou, cu pandemia asta, ne-au închis și în case. Dumnezeu știe ce va mai urma!”, mărturisește Ion Bot, fost croitor, parcă dintr-o altă eră.