Meserii uitate, meserii de viitor! Comerciant vopsele

Dan TIMARU

Nea Szazi Ștefan, ultimul
comerciant de modă veche

Prezenţa comerţului a devenit necesară  din momentul în care oamenii au început să comunice între ei. Dacă la început colectivitatea se mulţumea cu puţine lucruri, încercând să producă tot ceea ce îi era necesar, cu timpul, pe măsura dezvoltării civilizaţiei, nevoile au crescut şi nu au mai putut fi satisfăcute decît prin schimb cu alte comunități. Schimburile care se efectuau la început direct – produs contra produs – constituiau aşa-zisul troc, iar produsele ce urmau a fi schimbate trebuiau să  aibă o valoare sensibil egală. Schimbul a fost mult mai simplu când s-a trecut la monedă. Comerțul a evoluat odată cu societatea, iar comerciantul, exponentul acestei îndeletniciri, se presupunea că are calități deosebite. Drept urmare, au apărut instituții de învățământ care pregăteau cadre în acest domeniu. Nea Szazi Ștefan, născut în anul 1929, este unul dintre ultimii comercianți de modă veche pe care îl mai are Lugojul.

„Eu m-am născut în căruț, pentru că pe mama
au apucat-o chinurile facerii
tocmai pe când mergeam spre Serbia”

„M-am născut în anul 1929, acum 91 de ani, în localitatea Vivița, din Serbia. Acolo, bunicul din partea tatălui avea casa și terenuri agricole. Bunicul sârb, din partea tatălui, era căsătorit cu o unguroaică. Bunicul din partea mamei era român, căsătorit cu o șvăboaică în Banat, la Nevrincea. Eu provin dintr-o familie mixtă, unde se vorbeau patru limbi. Viața lor era un dute-vino între cele două regiuni, ale Banatului sârbesc și cel românesc. Așa se explică faptul că eu m-am născut în căruț, pentru că pe mama au apucat-o chinurile facerii tocmai pe când mergeam spre Serbia. Am avut o copilărie fericită. La început ai mei purtau numele de Savici, dar mai târziu l-au schimbat în Szazi. Probabil maghiarizarea numelui le crea anumite avantaje în fața autorităților. Așa cred, nu sunt sigur. După absolvirea claselor primare și gimnaziale, m-am înscris la Liceul de comerț din Lugoj. Era pe strada Ștefan cel Mare, așa cum se numește ea astăzi. Știam patru limbi, românește, sârbește, nemțește și ungurește, iar asta mă avantaja în relația cu clienții. Eram pregătiți atât în meseria cât și în comportamentul care trebua să îl avem față de client. Ținuta, de asemenea, trebuia să fie impecabilă. Purtam halat iar fetele trebuiau să aibă și cordeluță. Nu ca astăzi, îi ia de pe stradă și îi pune după tejghea. Nu știu să salute și nici măcar să zâmbească cu amabilitate clientului.

Prima lecție în ale meseriei:
„- Băiete, tu știi să minți?”

După absolvire m-am angajat la un magazin de chimicale care era situat peste drum de biserica catolică. Patronul, un evreu polonez, m-a măsurat cu privirea, după care m-a întrebat: – Băiete, tu știi să minți? Nu știam ce să-i răspund,  așa că i-am răspuns că nu știu. Desigur că mințeam. Cum era să-i spun că știu?! – Va trebui să înveți asta!, mi-a zis  domnul șef, apelativ pe care trebuia să îl folosim în relația cu el. Atunci mi-a trasat ca sarcină să-l urmăresc toată ziua, ce și cum face. M-am ținut cât a fost ziua de lungă după el, precum un cățel. Seara m-a întrebat ce am reținut din toată activitatea, iar eu am început să-i povestesc filmul zilei. Pe măsură ce eu încercam să-i explic jupânului cu lux de amănunte ce făcusem și ce văzusem, acesta dădea tot mai nemulțumit din cap. – Mă, dar tu nu ai observat cum am mințit-o pe doamna aia care voia vopsea de ulei? Mi-am amintit că o cucoană a venit pe la prânz și a cerut vopsea de ulei de in. Pentru că nu aveam pe raft, patronul i-a spus doamnei că merceologul tocmai a plecat la  gară ca să aducă o comandă cu vopsele speciale. După plecarea ei, am trecut în atelier și am preparat, din mai multe amestecuri, o vopsea pe care am turnat-o în cutii de metal și pe care am lipit etichete. Cred că preparaserăm vreo zece bucăți. Când a sosit cucoana, patronul i-a dat cele șase cutii pe care le comandase, asigurând-o că e marfă de import, iar clienta a plecat radiind de fericire. Deci, asta a fost prima lecție în ale meseriei.

Clientul care intră în magazin
trebuie să cumpere neapărat ceva

Reclama este sufletul comerțului, iar atunci când trebuie poți să minți ca să mulțumești clientul. Totuși, astea erau minciuni nevinovate, pentru că marfa era de bună calitate. Trucul avea drept scop să-i creeze cumpărătorului impresia că el este special, la fel ca și marfa primită. Am învățat să prepar vopsele, să fiu amabil și serviabil cu clientul, gata în orice moment să îi ofer un sfat bun. Deviza magazinului era: clientul care intră în magazin trebuie să cumpere neapărat ceva. Anii au trecut, timpurile s-au schimbat, la fel și regimul, dar eu tot în magazine de chimicale am rămas. Afacerea mergea strună, pentru că era perioada în care partidul construia blocuri pentru clasa muncitoare, iar eu furnizam vopsele trustului de construcții local.

„M-au acuzat că am spus
bancuri politice și mi-au dat 17 ani”

Atunci când îți merge bine stârnești invidie. Așa se face că, după o petrecere la Pescărușul, cu niște colegi de muncă, am fost chemat la Securitate și acuzat că am spus bancuri politice. Nu am vrut să semnez o astfel de declarație, iar în următoarele zile m-am pomenit cu o echipă care mi-a făcut inventarul. Cu o săptămână înainte avusesem inventar, așa că repetarea lui la scurt timp era ceva nefiresc. M-au puricat și au găsit plus în gestiune. Era vorba de 150.000 de lei. Primisem de la Oradea, direct din fabrică, cam 5.000 de kilograme de vopsea și nu era înregistrată în acte. Eu eram comerciant de modă veche și aplicam învățăturile primite. Cumperi ieftin și vinzi mai scump. Eu nu furam pe nimeni, pentru că vânzarea produsului se făcea la prețul legal. Chestia asta nu a fost apreciată de tovarăși, așa că am fost condamnat la 12 ani plus încă 5 cu agravantă, deci 17 ani cu executare. Am făcut recurs și s-au contopit la 12 ani.

„M-am văzut stăpân peste noapte
asupra tuturor bunurilor pușcăriei”

Am ajuns la penitenciarul din Timișoara. Cum acolo tocmai aveau nevoie de un magazioner și eu îndeplineam toate condițiile pentru ocuparea acestui post, m-am văzut stăpân peste noapte asupra tuturor bunurilor și materialelor pușcăriei. Aproape zilnic mergeam la aprovizionare, nu numai în Timișoara, așa că atunci când treceam prin Lugoj mă lăsa milițianul care mă însoțea   să-mi văd familia. Aveam nevastă și doi băieți gemeni. La pușcărie devenisem important pentru comandant și nu numai. Eram expert în gospodărirea inventarului, așa că toți milițienii, în frunte cu comandantul, îmi cereau câte ceva. Să nu aveți impresia că atunci nu era la fel ca astăzi. Oamenii legii încălcau legea, pentru că legea este făcută pentru căței, nu pentru dulăi! Eu, care o încălcasem, eram pedepsit, ei nu. Am ajutat  și deținuții, în special pe lugojeni. Dacă erau meseriași, îi solicitam la atelier. Le mai dădeam și haine mai bune sau ceva de mâncat.

„Dumnezeu mi-a dat înapoi anii
de libertate pe care mi i-a luat omul”

Am trecut și peste această încercare. După aproape zece ani, m-am eliberat. Am mai lucrat o perioadă la IURT, apoi m-am pensionat. Acum am 91 de ani. Dumnezeu mi-a dat înapoi anii de libertate pe care mi i-a luat omul. Știu cine m-a turnat. Nu mai este printre cei vii. A fost judecat de instanța cerească. Comerțul din zilele noastre s-a liberalizat, dar nu cum a fost cândva. Atunci cumpăram ieftin și bun și vindeam ceva mai scump. Acum se cumpără ieftin și de proastă calitate și se vinde scump, sub etichetă de produs de lux. Meseria de comerciant s-a transformat în cea de bișnițar. Dar asta nu mai este problema mea. Eu îmi văd de ale mele. Mai lucrez în mica mea grădină, mai merg la birt, la doamna Lia, mai beau câte un deț sau chiar mai multe, și uite așa, mă bucur de viață!” povestește nea Szazi, ultimul comerciant de modă veche.