Meserii uitate, meserii de viitor! Bucătarul

Dan TIMARU

Întrebarea care frământă omenirea: Trăim pentru a mânca sau mâncăm pentru a trăi?

Strămoșii omului modern s-au folosit în mod sigur de nişte funcţii rudimentare în prepararea mâncării. Nici măcar nu putem numi bucătărie prepararea hranei  în acele vremuri. În mod sigur, atunci când se hrănea, strămoșul nostru avea același comportament ca al animalelor. Descoperirea focului este o primă etapă în inventarea bucătăriei propriu-zise. O ipoteză ar fi că bucătăria a apărut în urma unui ritual, cu toate că, după umila mea părere, cred că foamea este cel mai bun bucătar.

Deci, atunci când strămoșii noștri au evoluat pe scala civilizației suficient ca să înțeleagă că animalul vânat nu e destul să fie spălat în apa râului și consumat crud, că poate fi perpelit la para focului, putem afirma că ne aflăm în zorii apariției bucătăriei, și implicit, al bucătăritului.

Sarea va juca un rol primordial în conservarea alimentelor, pentru că până în secolul al XIX-lea, când se va inventa frigiderul, mai era cale lungă. Vechii egipteni au lăsat în urma lor multe mărturii ale modului lor de alimentaţie. În Grecia, alimentaţia şi bucătăria ne sunt cunoscute prin mai multe texte. Venind în contact cu popoarele asiatice, grecii au căpătat gustul luxului şi interesul pentru o alimentaţie savantă şi rafinată.

După cucerirea Greciei, romanii au împrumutat de la greci nu doar mitologia, ci şi gastronomia, care începe să se rafineze. La târgurile de sclavi, un bucătar era cotat mai bine decât un pedagog. Din păcate, și în epoca modernă un bucătar este mai căutat decât un pedagog, pentru că încă nu știm cu exactitate dacă trăim pentru a mânca sau mâncăm pentru a trăi.

Bucătarul este un artist, iar activitatea lui din bucătărie este ridicată la rangul de artă. Dar atunci când bucătarul este și poet, asistăm la înnobilarea artei, condimentată cu poezie și a unei poezii cu gust de dulci aduceri aminte. Dar cum afirma cineva:

Să nu uităm că ceea ce se întâmplă în bucătărie la Uica e poezie curată strecurată prin filtrul universal al binelui.

Când spun toate acestea, mă refer la Mihai T. Ioan, cunoscut lumii întregi sub numele de Uica Mihai.

Uica Mihai nu este doar bucătar, pentru că activitatea sa în arta scrisului este la fel de prodigioasă cum este și lungul șir al evenimentelor culinare la care a participat sau, mai bine zis, le-a creat.

Prin anul 2010, un ziarist a plecat să-l caute pe poetul Mihai T. Ioan și l-a descoperit pe Uica Mihai.  Eu, după un deceniu de la acel  episod, am avut o întâlnire cu omul Ioan T. Mihai. Anii au trecut peste el ca lupii prin stână, sfâșiindu-i tinerețea și sănătatea. Când poet, când bucătar, prietenul meu își deapănă amintirile.

„M-am născut în anul 1957, la Reșița. Am avut o copilărie plină de lipsuri. Părinții mei s-au despărțit și, o perioadă, m-am împărțit între cei doi, adică am navetat între Reșița și București, unde locuia tata. În cele din urmă, m-a luat o mătușă. M-am înscris la un liceu economic, iar practica o făceam ca bucătar-ospătar. În plus, vara plecam la Mamaia, pe Insula Ovidiu, pe lacul Suitghiol, unde mătușa mea mandata un restaurant pentru străini. La început, serveam clienții, apoi mătușa m-a luat în bucătărie. Acolo am învățat să gătesc. Asta a fost cea mai bună școală de bucătar. Am abandonat liceul. Eram sărac, nu aveam bani de școală. Aveam nădragii rupți și mi se părea că lumea se prăbușește peste mine. Iar viața, cum e și firesc, nu s-a oprit din cursul ei ca să-mi plângă de milă, iar eu am înfruntat-o și am răzbit.

Am frecventat Cenaclul Semenicul din Reşiţa şi aici mi-am găsit prieteni cu care am rămas legat pe viaţă. La un moment dat, formasem o „cvadrupletă”, ca să spun aşa, alături de Constantin Brânduşoiu, Ioan George Şeitan şi Ion Chichere. Luam premii la festivaluri şi concursuri, reprezentam Oraşul cu Poeţi şi aveam lustrul de faimă locală. Trăiam în poezie, cu poezie şi doar pentru poezie. Au fost vremuri după care tânjesc şi sunt nefericit că generaţia tânără din Reşiţa nu mai are o astfel de rampă de lansare. Am debutat în 1972, în revista Luceafărul, la Atelierul Literar ţinut de Geo Dumitrescu, şi îmi crescuseră aripi de poet cu pană strălucitoare. Dar am descoperit ca într-o străfulgerare proza şi m-am dedicat ei cu osârdie şi iaca, de aproape cincizeci de ani, scriu proză fără să obosesc şi fără să îmi fie lehamite. Fac o muncă de zidar de cuvinte, care mi se pare miracol şi datorie. Am satisfacţia că rămân în slovă, eu şi contemporanii mei, fără să fac niciun fel de compromis.

Uica Mihai s-a născut din întâlnirea realizatoarei tv Veronica Mihoc cu Mihai T. Ioan

Cum am ajuns să fiu cunoscut sub numele de Uica Mihai e o altă poveste. Uica Mihai s-a născut din întâlnirea realizatoarei Veronica Mihoc de la TVR Timişoara cu Mihai T. Ioan, în 2006, la Festivalul de Jazz de la Gărâna. Eram în acea vreme la poalele muntelui, cu cazanul de papricaş şi mă jucam de-a Andri Popa, îmbrăcat în straie naţionale, cu paloşul la brâu. Veronica a făcut cu mine un interviu şi din prima clipă s-a făcut între noi o funie care, iaca, ne-a legat aşa de strâns, că nu mai putem scăpa. Ea a fost prima care mi-a spus Uica şi rămâne naşa mea pe veci. De fapt, ea l-a inventat pe Uica Mihai sub forma asta de personaj pe sticlă.

Un tăuraş de peste 700 de kg din care au mâncat 1200 de persoane

Acum câţiva ani, am gătit un tăuraş de peste 700 de kg din care au mâncat 1200 de persoane. Cu altă ocazie, am făcut un sandviş de zece metri. Se pot face multe lucruri. De exemplu, într-un an, în octombrie,  am gătit, la Festivalul Papricaşului de la Buziaş, o coleaşă – record mondial, de 430 de kilograme. Cu un an înainte, am produs în studioul TVR Timişoara, un sandviş de 11 metri. Am mai produs unul de 170 de metri la Sighişoara. În Parcul Rozelor din Timişoara, de Ruga Bănăţeană, am gătit un papricaş gigant de 500 de litri. Întotdeauna reuşesc, fiindcă până acum, nu mi s-a întâmplat să îmi pun ceva în minte şi să nu îmi iasă. Lista celor făcute și nefăcute de mine e lungă și mai am încă de scris la ea.

Activitatea mi-a fost răsplătită cu multiple premii. Am primit premiul Asociaţiei Jurnaliştilor şi Scriitorilor de Turism din România pentru emisiunile mele culinare. O vreme nu prea am avut timp să scriu, că eram osârdit la plită şi la cazan. E greu să fiu doi oameni într-unul singur.  Am vrut să renunţ la emisiunea de televiziune şi la blog, pentru că mă simțeam mai mult scriitor decât bucătar. Dar s-au ridicat atât de multe voci care au spus că Uica Mihai nu îmi mai aparţine, că el a intrat în conștiinţa Banatului ca un purtător de cuvânt, ca un simbol, şi atunci l-am lăsat pe Uica Mihai să mai trăiască… până moare singur, de moarte bună. În tot cazul, există un război continuu între bucătarul şi poetul din mine. De aici şi succesul relativ.

M-am îmbolnăvit de cancer acum doisprezece ani. Trebuia să fiu deja amintire, și să am un bust lângă fratele meu Chichere. Am învins boala,  dând trecutul uitării. Un singur lucru nu pot uita și ierta. Mama mea s-a  prăpădit arsă de durerea nenorocirii mele. Mă simt vinovat de moartea ei, nu trebuia să afle. Viitorul meu e condensat, scriu cel puţin zece coli pe zi, public pe trei site-uri literare, plus blogul şi emisiunile pe care le găsiţi în episoade pe YouTube. Lucrez la o carte de bucate. O să fac emisiunea de televiziune atâta timp cât ceea ce spun eu acolo va avea prospeţime şi va merge la sufletul oamenilor. Mai am de colindat prin Banat, mai sunt locuri şi oameni despre care vreau să vorbesc şi mai am de gătit cazane întregi de papricaş. Într-o zi se va termina şi atunci totul o să rămână istorie. Datorită Internetului am devenit deja nemuritor. Adică vreau să spun că Mihai T. Ioan o să moară, dar Uica Mihai nu! E bine? E rău? Cineva mi-a făcut onoarea să spună că, din punct de vedere culinar, Uica Mihai se confundă cu Banatul. M-aş bucura  să fie aşa…  Dacă mi-aş dori ceva pentru Reşiţa, ar fi să o văd din nou înnegrită de fum. Pot să mă înjure ecologiștii, dar Reşiţa în care nu puteai purta o cămaşă albă mai mult de trei ceasuri, era un oraş plin de bunăstare, cu oameni fericiţi şi cu carte de vizită”.

Prietenul Mihai T Ioan trece zilele acestea printr-o altă cumpănă a vieții. Este internat la spital și va fi supus unei intervenții chirurgicale. Dar Dumnezeu iubește poetul care hrănește cu talent pe aproapele lui și va fi alături de el și de astă dată!