Masa Poganilor (III) O clădire epocală plasată în „buricul târgului” şi instituţia petrecerii la românii bănăţeni

Remus V. GIORGIONI

Mese şi cluburi, asociaţii. „Naşul” lui Eminescu şi deliciile lui culturale

Au existat în lume de-a lungul timpului tot felul de mese celebre: de la cunoscuta Masă rotundă a cavalerilor regelui Arthur – Cavalerii Mesei Rotunde – la mese de joc sau masonice. Şi „mă vrea mesele!”, perla gramaticală a lui Lorin Fortuna, revoluţionarul timşorean rămas de pomină… Membrii Mesei Poganilor se mai rătăceau şi pe la Cafeneaua „Bristol”, unde jucau domino, table şi şah. (O amintire a lui I. C. Drăgan, legată de tatăl său, un alt pogan, mare şi tare: Când câştiga la table – se juca pe bani grei, pasămite – venea vesel acasă şi încărcat de cadouri. Tot istoricul lugojean I.C.D. este cel care compară Masa Poganilor cu Lyon’s Club.) …Pe la „Petroane”, „Varice”, „Magnolia”, la Cafeneaua „Corso”, care se afla pe colţ, în locaţia de astăzi a magazinului de covoare şi perdele.

Renumitul jurnalist cultural Iosif Vulcan, „naşul” lui Eminescu (în sensul că, la debutul în revista „Familia”, pe atunci cu sediul în Pesta, i-a schimbat numele din Eminovici în cel binecunoscut) a fost şi el de vreo două ori în oraşul de pe Timiş. Iată ce ne comunică jurnalistul peste veacuri, într-un articol, despre a doua sa vizită la Lugoj şi Masa Poganilor, etapa Concordia: „Impresiuni de la Lugoj// Aseară am sosit de la Lugoj, unde am petrecut două zile. Spunând că am fost la Lugoj, este de prisos să mai adaog că am petrecut bine. Lugojul e doar vestit ca un centru românesc, cu o societate numeroasă şi cultă. Am mai fost acolo de două ori, cu ocaziunea adunărilor generale ale Societăţii pentru Fond de Teatru Român şi n-am să uit niciodată deliciile culturale de care am avut parte. De astă-dată m-a atras o serbare bisericească, jubileul de 50 de ani al înfiinţării diecezei greco-catolice. Vasăzică tot un scop cultural, căci biserica, şcoala şi teatrul sunt factorii cei mai accesibili pentru înteme-ierea şi răspândirea culturei” (sublinierile ne aparţin).         

„Trei Trandafiri”: „Hotel Imperial” sau „Regele Ungariei”

După ce s-a bucurat de mai multe denumiri – conforme regimurilor politice – : „Drei Rosen” (nume atribuit la fondare, 1835), sau „Kaiser Gasthaus” (după 1848), sau „König von Ungarn” – la constituirea României Mari, în 1918, hotelul lugojean din „buricul târgului” – una dintre cele mai vechi clădiri ale oraşului – se va chema Dacia.

Ca fapt istoric, se cunoaşte că, în timpul Războiului de Independenţă împotriva turcilor, în această locaţie s-au adunat ajutoare (echipamente şi medicamente) destinate soldaţilor români aflaţi pe câmpul de luptă, la Plevna şi în alte locuri. În timpul Revoluţiei burghezo-democratice din 1848, pe zidurile clădirii se va afişa în culorile tricolorului românesc Proclamaţia Paşoptisă.

În afară de distinşi localnici, familii de vază – „pogani” – în acest loc, de-a lungul vremii au poposit personalităţi istorice de seamă ale ţării noastre, ca de exemplu: istoricii Nicolae Iorga şi Nicolae Titulescu, politicianul Corneliu Coposu; mari scriitori, precum: Liviu Rebreanu, Octavian Goga, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Victor Eftimiu. Şi mari muzicieni: George Enescu, Mihai Brediceanu. Dar şi Pablo Casals, cunoscutul violoncelist de talie mondială, care a concertat în două rânduri – în anii 1911, 1912 – în sala mare de sus de la Dacia, sală de concerte şi conferinţe, concepută pentru diverse întâlniri social-cultural-politice.

„Dirijor şi violoncelist american de origine spaniolă. A studiat muzica de la o vârstă fragedă” (cum ni-l prezintă varianta românească – de la ed. Litera – a  enciclopediei Britannica). Evenimentul este consemnat de fiecare dată de ziarul local „Drapelul”, dar şi îl întâlnim şi la C-tin-Tufan Stan, în cartea sa despre George Enescu, Consonanţe bănăţene, Eurostampa, 2018.

În opinia noastră, „Drapelul” de Lugoj săvârşeşte o eroare când afirmă, în numărul 128 din 1912: „Casals, celebrul cellist de renume european a concertat ieri seara trecută la Lugoj, în sala mare de la Hotelul „Regele Ungariei.” Mult mai justă ni se pare prezentarea făcută cu un an înainte, de o altă sursă: „Cel mai mare virtuoz la cello al zilelor noastre, Pablo Casals, cunoscut publicului lugojean după prestaţiunile sale de o artă desăvârşită, de anul trecut…”. Aşadar, cele două răsunătoare, istorice concerte au avut loc la Lugoj la 1 decembrie 1911, respectiv 15 noiembrie 1912. (Păcat că nu au existat mijloacele de înregistrare de care dispunem acum, spre a le asculta şi noi în secolul XXI!)

Dar să revenim la Iosif Vulcan, redactorul revistei Familia din Pesta, care în acea perioadă apărea la Oradea, care rosteşte cuvinte frumoase despre întâlnirea cu oraşul de pe Timiş: „Ştiind că centrul de întâlnire a românilor lugojeni este la otelul „Concordia”, unde totodată aveau să se ţină şi unele părţi ale festivităţilor, am rugat comitetul aranjator să-mi rezerve şi mie o odaie acolo. Am mai cunoscut localul acesta şi de altă dăţi, căci acolo ţinurăm banchetul la a doua adunare generală a Societăţii pentru Fond de Teatru Român; tot acolo s‑a aranjat cu ocaziunea aceea şi admirabila emulare de coruri vocale, această încântătoare specialitate a românilor bănăţeni. De atunci însă au trecut vreo cincisprezece ani; desigur, s-o fi făcut vreo schimbare mare. Am cetit că pavilionul în grădină a ars, s-a construit altul, mai frumos, s-a introdus luminaţia electrică, şi-n otel tot confortul modern. Cum să nu mă fi dorit dar acolo, unde mă atrăgeau reminiscinţe plăcute şi unde mă aşteptam la plăceri noi?!” (sublinierile noastre, RVG).

Oaspete de onoare la Masa Poganilor. Programul Mesei „celor mai tari”. Coriolan Brediceanu ridică pocalul... 

„…Timp de cincisprezece ani, de când am fost ultima oară aici, oraşul acesta a făcut mare progres. S-au zidit o mulţime de case noi, înalte şi monumentale, care dau întregului o înfăţişare impunătoare […] Pavilionul de vară al otelului „Concordia”, unde ne-am întrunit la cină comună, avea un aspect foarte plăcut. Lume multă, bărbaţi şi femei, la toate mesele; iar muzica cânta cele mai frumoase piese româneşti şi altele. În stânga, o masă lungă, la care şedeau fruntaşii vieţii publice româneşti din Lugoj şi prietenii lor veniţi la serbare. Masa aceasta, mi s-a spus, se numeşte „masa poganilor”, adică a celor mai tari. Aici se întruneşte inteliginţa română din Lugoj la bere în toate zilele de la şase şi până la 8 seara. Fiecare are locul său ba şi pocalul propriu. Poftiţi cu amabilitate, am luat şi eu loc la „masa poganilor”, unde petrecurăm „pogan” până târziu (sublinierile ne aparţin).

Câţiva reprezentanţi ai presei ne-am înjghebat şi ne-am dus în adunarea generală întrunită a reuniunilor învăţătoreşti. Gândeam că o să găsim lume multă; dar afară de membrii reuniunilor, dascăli şi dăscăliţe, un suflet de om nu şi-a făcut apariţia în biserica unde se ţinea adunarea. Când ne-au văzut oamenii şcoalei, ne-au aclamat de bucurie, şi în scurt timp s-a dezvoltat între noi un sentiment de colegialitate. Învăţători şi gazetari, toţi suntem dascălii poporului; toţi luptăm cu indiferentismul, care numai pentru răspândirea culturei n-are parale; toţi mâncăm aceeaşi pâne amară… (s.n.)

La banchet, am regretat că din cauza nesfârşitei mulţimi a toasturilor, muzica n-a putut să cânte mai multe piese, căci ne-ar fi făcut mai multă plăcere decât unele toasturi; dar mi-a părut bine că am putut să aud pe dl Coriolan Brediceanu, care a ridicat pocalul pentru dreptate şi a vorbit cu un avânt oratoric de primă forţă.

Concertul a încheiat serbările într-un fel foarte încântător. Au luat parte pe rând cinci coruri din popor, cu vreo două sute de flăcăi şi fete. O privelişte foarte pitorească. Costumul naţional a fost admirabil reprezentat. Entuziasmul a atins culmea cea mai înaltă. Dar încă dacă s-ar fi jucat şi o piesă! (s.n.) Apoi a început petrecerea cu dans, care poate că ţine ş-acuma. (Articol apărut în„Familia”, Oradea Mare, XXXIX, 23, 1903, 272-273); cf. Constantin-T. Stan, Mihail Bejan – autorul primei traduceri în limba română a „Cronicii notarului anonim al regelui Béla”, Editura Eurostampa, Timișoara, 2012, p. 105-111.)

Nu ne putem abţine să nu subliniem aici câteva aspecte majore remarcate de… remarcabilul jurnalist care a fost Iosif Vulcan, „deliciile culturale” pe care i le-a prilejuit vizita la Lugoj: Banchetele, corurile  (uneori piese de teatru), costumele populare… întreg entuziasmul obştei lugojene legat de acestea – nimic nu scapă „observatorului federal” Iosif Vulcan”. Personal, ne-a plăcut cât de frumos deplânge soarta dăscălimii şi a jurnaliştilor, înfrăţiţi prin aceleaşi condiţii modeste de viaţă: „pâinea amară” pe care o mănâncă deopotrivă. Indiferentismul autorităţilor pentru cultură – frate bun cu cel de acum (al autorităţilor actuale, statale şi locale).

Iată cum petrecerea a devenit pentru lugojenii noştri o adevărată instituţie: „Apoi a început petrecerea cu dans, care poate mai ţine ş-acuma…”

Iar asta ne aduce aminte de tinereţele noastre „revolu-ţionare”, când făcurăm blatul pe la cantinele de liceu (sau studenţeşti), spre a ne putea cumpăra o carte. Ca apoi să ne scoată nevasta din casă, cu tot cu cărţile noastre muncite din greu; să ne trimită cu ele în pivniţă sau în pod. Şi de viteazul bănăţan Tata Oancea, care evocă undeva momentele când şi-a vândut boii şi vacile spre a-şi putea edita cărţile (pentru ca, în zilele noastre, să le găsim aruncate la tomberon!). Dar poate că te-ai confruntat şi tu, cititorul meu drag, cu aceste probleme: şi cu cele bune – şi cu cele rele; care am dori cu toţii, unele să se adune, celelalte să se (mai) spele…