Maria Rogobete sau bucuria de a fi OM

Urmărește-ne pe WhatsApp | Telegram | Google News

Dan TIMARU

Moto: Dacă vrei să fii fericit,           

            păi fii fericit, cine te opreşte?

Născută la 5 februarie 1970 în localitatea Topleț, jud. Caraș-Severin, Maria Rogobete a absolvit Universitatea „Politehnica” din Timișoara, Facultatea de Mecanică, și printr-un joc al destinului, după terminarea studiilor,  s-a stabilit la Lugoj. Cu toate că este un om al științelor exacte, s-a simțit întotdeauna atrasă de științele umaniste, de literatură și teatru. În 2007 a absolvit Școala de Arte „Remus Tașcău” Lugoj, specialitatea Actorie. Activitatea ei literară numără câteva volume de poezie și proză. În aceste rânduri însă nu vom prezenta activitatea sa literară, ci ne vom referi la rolul pe care  Maria Rogobete îl joacă pe marea scenă a vieții, rolul de OM care se bucură de tot ceea ce îi oferă viața și care își exprimă recunoștința absolută a pământeanului față de Creatorul său. Mia este o altruistă, iar optimismul cu care străbate poteca vieții poate fi pentru noi toți un exemplu demn de urmat. În urmă cu doi ani, familia Rogobete a înfiat doi copilași, iar asta spune totul despre dragostea față de semeni și respectul pentru societatea în care trăiește. Dar să ascultăm oda bucuriei rostită de Maria Rogobete:

„Despre mine și copilăria mea ce mă ține de mână, să nu cumva să mă piardă…/ M-am născut pe-un picior de plai, pe-o gură de rai și m-au încălzit razele soarelui care ieșeau întotdeauna din stânca lui Iovan Iorgovan, eroul legendar al comunei mele Topleț. De mic copil am cutreierat pădurile, câmpiile, luncile, livezile, nu mi-a scăpat niciun colțișor din satul meu natal, dar nici din ținuturile învecinate, locuri pictate de mâna lui Dumnezeu. Părinții mei, cei mai buni părinți din lume, mi-au oferit libertatea absolută de a evada în visare, încât la un moment dat ajunsesem să stau de vorbă cu păsările în dimineți de primăvară, să înțeleg limba pisicilor și a câinilor, să scriu poezii stelelor, noaptea, în grădina casei mele, să fac vara baie în apa rece a Cernei, să mă hrănesc cu cucuruzul fraged, să culeg liliac pentru a-l împărți prietenilor mei, dar și celor din cimitirul satului pe care îi credeam mereu vii. Urcam adesea spre cimitirul eroilor deasupra casei mele și le aprindeam o lumânare… nu îi cunoșteam, dar ei mă știau, veneam des pe la ei ca să le mulțumesc,  știam că undeva, pe o frunză de stejar, se odihnea și sufletul bunicului meu, Ioan Mateioviciu, căzut pe frontul din Caucaz.

Copilăria mi-a oferit demnitate, cînd ascultam poveștile adevărate despre eroii satului, mi-a oferit bunătate, atunci când ochii cățelului meu îmi cerșeau afecțiune, mi-a insuflat dragostea de folclor atunci când părinții mă duceau la balurile din Căminul Cultural unde jucam de-mi săreau papucii din picioare. Tot ea, copilăria, mi-a oferit fericirea atunci când adormeam pe brațul tatălui meu care mă iubea enorm. De la el am moștenit puterea de a munci și de a mă bucura de roadele muncii mele, iar dragostea de locurile natale am moștenit-o de pe vremea când mulgeam vaca, sau când culegeam porumbul, când adunam fânul, când adunam strugurii din vie și apoi beam mustul…copilăria mi-a oferit iubirea, prima iubire, primul sărut, toate lucrurile frumoase pe care le-am pus în în valiza copilăriei mele pe care o iau peste tot cu mine, oriunde merg în lumea asta mare.

Într-o singură frază, în copilărie am cunoscut o lume normală. Dar cel mai important lucru din acele vremuri este că am putut auzi vocea conștiinței, care îmi spunea mereu să am încredere în Dumnezeu și să port în inima mea demnitatea unui om liber. Astăzi, toți ai mei mă privesc din cer și se bucură că sunt alături de soțul meu, Sensei Daniel Rogobete, și de copilașii noștri trimiși de Dumnezeu. Cui să-i mulțumesc pentru toate minunile din viața mea? Că locuiesc în acest oraș minunat, Lugoj, cu oameni deosebiți? Că sunt româncă și iubesc această țară? Lui Dumnezeu, bineînțeles. Lupt pentru libertatea şi drepturile cetăţeneşti, îmi place progresul și evoluția umană, dar în limita normalităţii.Evit oamenii pesimişti, negativişti, nemulţumiţi de viaţă, oamenii care se plâng mereu de ceva. Consider că aceștia sunt legături toxice și nu merită să-mi pierd timpul cu ei. Pe scurt: iubesc viaţa! Iubesc oamenii care iubesc viaţa! Pentru mine, fiecare dimineaţă este un nou început care merită o îmbrăţişare. În fiecare clipă pe care o trăiesc sălăsluiește Dumnezeu. Am avut mereu viaţa plină de lucruri frumoase şi fapte bune, dar de când au intrat în viaţa familiei mele copiii pot spune că vorbesc mai des cu Dumnezeu. Ei sunt un miracol, parcă ne-am îmbrăcat  veşmintele luminii. Bucuria se așează cu noi la masă în fiecare zi, fericirea trăieşte în ochii noştri, iar speranţa că vom trăi într-o lume mai bună este mereu vie în sufletul meu. Cred în tot ceea ce spun și sunt conştientă că există mulţi oameni ca mine, oameni care iubesc binele, frumosul, care nu cer nimic nimănui, dimpotrivă, dăruiesc atât cât se poate. Am un fel de motto: Dacă vrei să fii fericit, păi fii fericit, cine te opreşte? Există  totuşi un secret pentru o viaţă normală, frumoasă: fără ură, fără răutate, fără invidie, fără certuri, fără să intri in viața oamenilor cu bocancii. Viața este prea scurtă: să nu ne certăm, pentru că poate nu mai avem timp să ne împăcăm!

Scriu ce simt în deplină bucurie, joc pe scenă în armonie cu trăirile spectatorilor, caut și găsesc demnitate în fiecare punct al ființei mele, sunt fericită că trăiesc în România, pur și simplu fericită! Mulți oameni trăiesc diferite povești, însă fiecare poveste are tâlcul ei. Într-o bună dimineață de primăvară, acum câțiva ani, Dumnezeu mi-a trimis un gând, apoi m-a luat de mână și m-am pomenit în fața unor copilași care parcă mă așteptau să ne realizăm împreună un vis. Eu și soțul meu Daniel suntem doi oameni realiști, sinceri și direcți, aveam atâta iubire în noi și trebuia să oferim această iubire mai departe. Numai astfel drumul vieții poate fi luminos, dacă speri, dacă lupți, dacă crezi în tine.

Totul este un miracol, noi oamenii suntem un miracol, astăzi am impresia că suntem împreună cu acești copilași dintotdeauna.  Când am fost în pelerinaj în Țara Sfântă am lăsat o scrisoare Mântuitorului într-o crăpătura din Zidul Plângerii, iar după doi ani Fiul Lui Dumnezeu mi-a dat răspuns, cei doi frățiori au intrat în familia noastră.

Când te bucuri de viață nimic nu îți poate sta în cale. Oare nu acesta este scopul trăirilor noastre? Eu cred că m-am născut cu această bucurie și voi trăi cu ea până la sfârșitul călătoriei mele prin această lume!”, mărturisește Maria Rogobete.

Într-o lume bântuită de rele, cred că îndemnul Mariei Rogobete de a ne întoarce la adevăratele valori umane poate fi un antidot la dezumanizarea la care asistăm în  zilele noastre. Lungul drum al omului până devine OM este adeseori anevoios și mulți nu ajung la liman. Mulți dintre noi așteaptă fericirea să vină de undeva dar de fapt ea există în noi. Acestora le amintesc zicerea Mariei Rogobete: Dacă vrei să fii fericit, păi fii fericit, cine te opreşte?

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.