Lușu Penescu și povestea vieții sale, în sunetul muzicii

Dan TIMARU

Lugojul a fost cândva un oraș muzical. Din păcate, nu cred că astăzi se mai bucură de acest atribut. Orașul de atunci a murit și odată cu el a dispărut și lumea care îl popula. Erau vremuri în care muzica se revărsa pe toate străzile orașului, din  restaurantele sau grădinile de vară. Erau vremuri care au apus și de care ne vom aduce aminte împreună cu Lușu Penescu.

Lușu Penescu este istoria vie a unor vremuri apuse. Suflet tânăr, se bucură de tot ceea ce îi oferă viața. Peștii din acvariu, grădinița cu flori și muzica îi ocupă tot timpul. Are un mic studio muzical unde își petrece zilnic câteva ore și un robot în garaj cu care joacă tenis. Să ascultăm povestea vieții sale, în sunetul muzicii:

Lungul drum al succesului, de la Mămăligă cu untură  la Mama Leone

„Cred că moștenesc de la mama mea glasul și pasiunea pentru muzică. Ea cânta romanțe și cântece de petrecere la diferite evenimente din familie. Debuturile mele în ale muzicii s-au petrecut încă din fragedă copilărie. Pe strada mea era o croitorie, unde eu, din când în când, mă produceam artistic și interpretam cântecul Mămăligă cu untură, spre amuzamentul colectivului de acolo. Eram răsplătit cu doi lei, de care, bineînțeles, că îmi cumpăram dulciuri.

În adolescență, m-am împrietenit cu Puiu Crăciunescu, fondatorul formației Stelele. Întâmplarea face să fim încorporați amândoi în aceeași unitate militară, la Orăștie, unde am cântat la diferite evenimente ostășești.

La întoarcere, am continuat, o perioadă, colaborarea cu Stelele, apoi, pentru că un membru al formației, Roland Crăciunescu, a plecat în armată, formația și-a întrerupt activitatea, așa că împreună cu frații Negruți, Tibi Roșu și Alioșa la tobe, am înființat formația Betta.

Numele venea de la un peștișor din acvariul meu, Betta Splendis. Am cântat la Clubul Voința și ne-am adunat bani ca să ne cumpărăm scule. Prima stație a fost Vermona, de 15 wați. La un bal, lumea se ținea de urechi. Mă gândesc că acum se folosesc stații de mii de wați și parcă tot nu e destul.

Pentru că pretențiile creșteau, am comandat altă stație, mult mai puternică, pe care cineva ne-a confecționat-o artizanal. Avea niște butoane mari de radio, și când am cântat la Timișoara, la un spectacol cu formația Phoenix, Moni Bordeianu,  când a văzut-o, a zis că asta e stație de lansare a rachetelor.

Pentru că Betta se îndrepta tot mai mult spre rock, iar eu preferam alt gen, adică muzica ușoară,  ne-am despărțit. Am cântat cu băieții de la Acapulco. Pe vremea aceea, fiecare grădină de vară avea formația ei. Erau alte vremuri și lumea frecventa grădina de vară ca o formă de recreere.

Erau și altele relațiile între membrii unei formații. Îmi aduc aminte că soția lui Mitică Străletz ne făcea mereu tort. Apoi am făcut trupa Lira cu Tudora și cu Dan Stoia. Cântam la Clubul ITL, Clubul Tineretului, la Dacia, sus în sala mare. De fiecare dată, sălile erau arhipline. Lumea se distra.

La un moment dat, am fost cooptat în trupa Sonor, cu Puiu Bichler la clape, Liviu Popescu la bass și Nicki Enache, la tobe. Apoi am plecat să cântăm pe litoral, la Neptun, în localul Clăbucet, iar în al doilea an, am cântat la Calul Bălan.

Următorii doi ani am cântat în zonă, la nunți, la Clubul ITL, la Liliacul, sus la bar, la Ștrand, cu Șputzi și cu Fredy Stauber. După doi ani, am reluat activitatea cu grupul Sonor și am cântat la Sinaia, pe timp de iarnă, iar vara mergeam la mare.

Am făcut turnee prin țară, alături de cântăreții în vogă ai acelor vremuri. Aici m-am format ca solist vocal și am învățat multe.  Erau mulți muzicieni buni la Lugoj atunci, iar lumea venea vara în număr foarte mare la grădina de vară.

Uneori la Concordia clienții așteptau să se elibereze mesele, iar chelnerii alergau non stop. Era arhiplin, iar așa ceva nu mai vezi în zilele noastre. Pe vremea aceea programul la televizor era politizat, computere nu erau, iar singurul loc unde puteai să te simți bine erau terasele cu muzică.

Era mare dorință de distracție, dar la modul decent și civilizat. Perechile ieșeau pe ringul de dans când ne auzeau că acordăm chitarele. Îmi vine să zâmbesc acum, dar au fost vremuri frumoase, pentru că noi le făceam frumoase. Ca solist, aveai nevoie de un atestat, pe care trebuia, periodic, să îl reînnoiești.

Eu am avut trei atestate. Ca să poți desfășura activitatea în această branșă, era obligatoriu să ai studii de specialitate. Eu urmasem cursurile Școlii Populare de Arte, Muzică și Actorie. Desigur că repertoriul trebuia să fie în limba română, dar nu prea țineam cont de asta.

O singură dată am fost amendat, la mare, cu 2.000 de lei, pentru că am cântat Mama Leone în limba italiană. Dacă refuzam să plătesc, mi se lua atestatul. Peste un timp, tipul care m-a amendat a venit să inspecteze restaurantele din Banat. A ajuns și la Dacia și mi-a transmis că pot cânta și din repertoriul internațional, în limba lor originală.

Eu am refuzat, pe motiv că iar mă amendează. Era însoțit de Liviu Stoichescu, care răspundea pe județ de muzicanții din restaurante, și nu numai. Până la urmă, m-am împăcat cu cel care mă amendase, pentru că am înțeles că și omul acela își făcuse treaba pentru care era plătit. Așa le cerea conducerea acelor vremuri.

Poporul și țara treceau prin  mari transformări, numai că noi, artiștii, nu eram pătrunși în niciun caz de acel suflu revoluționar. Cu autoritățile locale am fost în bune relații, semn că nici pe ei nu prea îi interesa să ne pună bețe în roate. Cel puțin, eu nu am a mă plânge de nimic.

Vremurile de tristă amintire, pentru mine, nu au fost triste, iar generația mea a trăit la maxim tot ce era de trăit. Aveam o vorbă despre această generație – minți odihnite – pentru că în mintea noastră viața curgea lin și fără griji.

Deci, în lunga mea carieră muzicală, am colaborat cu mai toți lugojenii, cei care au activat în acest domeniu. Am efectuat turnee prin țară, am câștigat trofee și, ce-i mai important, am fost răsplătit cu aplauze.

Îmi aduc aminte că, la un spectacol care a avut loc la Lugoj, unde invitați au fost Aurelian Andreescu, Alexandru Arșinel și Stela Popescu, am interpretat o melodie de-a lui Aurelian.

Cineva l-a văzut lăcrimând de emoție, și asta a însemnat mult pentru mine. Îmi cer scuze față de cei pe care i-am omis în aducerile aminte, iar cu acest prilej, vreau să îl amintesc și pe Costică Vieru, care mi-a reproșat cândva că nu l-am enumerat printre cei cu care am cântat.

Trebuie să amintesc că la Cooperativa Munca am avut o brigadă artistică cu care satirizam diferite aspecte ale activității din întreprinderea noastră. Am avut o viață muzicală bogată. Trei luni la mare, cam tot atâtea la munte, dar timpul a trecut și iată-mă acum, după o jumătate de veac petrecut în sunetul muzicii, cu o familie frumoasă și două nepoate care au călcat pe urmele mele.

Tania Margareta Ionescu, studentă la Timișoara, la teatru și muzică, și Ema Alexa, care a avut o colaborare cu Carla’s Dreams. Sunt tinere și au viitorul în față. Despre generația actuală și muzica ei, nu pot spune altceva decât că fiecare generație are dreptul de a păși pe drumuri noi.

Lupta dintre generații nu este un lucru rău, atâta timp cât ea se desfășoară în limitele bunului simț și al respectului reciproc. Muzica, pentru mine, a fost și este o lume în care m-am refugiat ori de câte ori am simțit nevoia să evadez din realitate. A fost scutul care m-a apărat de rele și îi voi fi recunoscător până la sfârșitul vieții”.

Viața lui Lușu Penescu curge în sunetul muzicii, ca o partitură interpretată sub bagheta nevăzută a Marelui Dirijor. Acest artist, prin darul și harul lui, va rămâne mereu în conștiința noastră ca o bucurie a vieții!