Lugojul visurilor noastre (6) Partidul cu un singur membru a tras cortina

Constantin-T. STAN

Acum câțiva ani, fusesem invitat să particip la lansarea festivă a hebdomadarului „Actualitatea”, ajuns la o mie de numere. Ca redactor-șef onorific, mă străduisem să încropesc, ad-hoc, o alocuțiune prin care să marchez semnificația evenimentului. Cu puțin timp înainte, fostul edil-șef achiziționase (evident, cu aprobarea membrilor Consiliului Local) un pian de concert, care fusese instalat pe scena bătrânului teatru lugojean (zidit în 1835 prin strădaniile frânghierului Anton Liszka!). Sub cupola așezământului, înălțaseră dulci armonii în eter George Enescu, muzicianul național (între anii 1922 și 1943), și Béla Bartók, părintele muzicii moderne (1924), a cărui soție, Ditta Pásztory, avea ascendență, pe linie maternă, lugojeană. Regretatul director al teatrului lugojean, Nicolae Blidaru, achiesase, cu ceva timp în urmă, la propunerea mea, montând pe fațada Teatrului o placă memorială închinată Orfeului moldav. Altfel, ar fi luat cineva în seamă, dintre aleșii locali, dorința mea? Fiind, uneori, un ziarist cârcotaș, care îndrăznise să comenteze public, în câteva rânduri, unele năzbâtii administrative (ca să mă exprim elegant), eram considerat nu simplu simpatizant liberal, ci chiar membru, care activează conspirativ sub principiul liberalismului, mai cu seamă după ce atrăsesem atenția comunității asupra apartenenței politice a lui Ioan Vidu. Cei care-mi atribuiau anumite afinități aveau dreptate să gândească astfel. Există un liberalism al profesiilor (arte, domeniul juridic, medicină, farmacie, finanțe etc.), ai căror reprezentanți au capacitatea de a se exprima (în domeniul lor de activitate, dar și în agora cetății) liber, neîngrădit, franc, deschis, imuni la stupiditatea și anacronismul unor canoane impuse în mod artificial. Liberalii adevărați spun ceea ce gândesc și acționează în consecință, fiind acel factor care generează progres social și economic.

Problema în societatea noastră lugojeană, dar și la nivel de comunitate națională este însă incompatibilitatea omului cu funcția, greu de purtat și imposibil de a performa în absența competenței. În alocuțiunea mea am apreciat, evitând tonul apologetic, inițiativa achiziționării unui pian, o premieră în istoria vieții culturale lugojene, mirându-mă însă că nu se găsise un șef din cultură (se știe cum se atribuiau sinecurile, criteriul performanței, al profesionalismului și al palmaresului neavând vreo relevanță!) care să evidențieze evenimentul. Măcar dintr-un omenesc sentiment al cumetriei, al spiritului de echipă, cineva ar fi trebuit să poleiască public imaginea celui ce avusese inițiativa, meritorie de altfel. Au trecut câțiva ani și nu a intervenit nicio schimbare atitudinală, atâta timp cât lucrurile evoluau, cu stereotipie, pe același sterp și deformat făgaș al amatorismului.

A venit campania electorală și am remarcat platitudinea campaniei electorale purtate formal, fără idei, argumente, proiecte, programe de câțiva membri din stafful fostei administrații. Fără sare și piper, fără aplomb, fără oameni de presă care să susțină cauza, ieșind decis, angajat ideologic la luptă cu condeiul, fără implicarea unor autentici oameni de cultură, dar mai ales fără participarea tinerilor. Un hiatus grotesc între realitate și ficțiune, perpetuat de lideri de paie, continuase să se lățească aidoma lipicioasei și libidinoasei peltele, omorând ideea de social-democrație, importantă, necesară în orice societate modernă de tip occidental, unde conferă echilibru în mersul societății. Starostele rămăsese singur, izolat, fără orchestranți și părea că-și cântă mioritic, din fluier, doina de rămas-bun, aidoma ciobanului ce-și pierduse oile. Sau, dacă vreți, era imaginea de final din Simfonia „despărțirii”, în care Haydn îi transmisese, cu tâlc, mesajul de adio contelui Esterházy, prin instrumentiștii săi, care, după ce-și terminaseră de cântat pasajul, suflaseră în lumânare și părăsiseră, unul câte unul, scena. Lugojul, ca scenă politică, se pare că n-a lăsat „supraviețuitori” printre social-democrați. Cei doi-trei care mai rămăseseră au stins și ei lumina, care abia mai pâlpâia, și au plecat.