Lugojul visurilor noastre (3) „Spațiul mioritic” lugojean, printre gropi și bălării

Share Button

Constantin-T. STAN

Am avut prilejul să cutreier, după evenimentele din Decembrie 1989, ca tenor în Corul  „Ion Vidu”, țări spre care tot românul privește cu admirație și speranță într-un viitor care să ne apropie de standardele Europei Occidentale: Franța, Marea Britanie, Germania și, mai ales, Elveția.

Stat care administrează economiile bogătașilor lumii, Țara Cantoanelor oferă suprema satisfacție în privința civilizației urbane. Admirând peisajele de basm din jurul Lacului Leman (părintele Gheorghe Cristescu, solistul de pioasă aducere-aminte, văzând minunăția locului, exclamase, entuziast, cu brațele ridicate a binecuvântare: „Fraților, aici e Raiul!”), făcusem o copilărească prinsoare cu regretatul Remus Tașcău: cine reușește să identifice primul o bălărie, o amărâtă de tufă cu buruieni, câștigă o înghețată italiană. Am rătăcit ceasuri întregi pe malul helvet al lacului, pe oglinda căruia se desenau culmile înzăpezite ale Alpilor francezi, până când, într-un târziu, am renunțat.

La noi, totul e pe dos, într-un păcătos contrast. M-am gândit, trist, la buruienile mioritice de acasă (încă nu apăruse, amenințătoare, perfida ambrozie) și la nepăsarea noastră, specific românească, inoculată ca picătura chinezească, insidios, în „epoca de aur”, când așa-zisa proprietate a tuturor bunurilor era a poporului și a nimănui. Lugojenii, amorțiți parcă, fără speranță, obișnuiți cu cenușiul cotidian, se pare că cer puțin de la viață, mulțumindu-se cu banalul. Altfel, n-ar fi permis constanta degradare urbană, aproape sistematică, a citadelei pașoptismului bănățean, fieful „intelighenției” românești, care ar fi putut să devină chiar sediul Mitropoliei Banatului.

La un moment dat, privirea mi-a fost atrasă de o agitație stârnită pe o alee din apropierea mea, unde o biată dală se desprinsese din frumosul pavaj. Cineva a telefonat, iar în câteva zeci de minute a sosit o echipă de la Primărie, a înconjurat locul cu pricina (era vorba de doar câțiva metri pătrați!), și doi muncitori au rezolvat cu eleganță și pricepere „stringenta” problemă în doar câteva minute, redând, cu o nedisimulată satisfacție, aleea circuitului pietonal. Zeloșii angajați ai Primăriei nu-și permiseseră să întârzie nici măcar un minut ca răspuns la apelul unui plătitor de impozite, postul lor (remunerat decent) fiind râvnit, probabil, de alți doritori înscriși pe o listă de așteptare.

La noi în bătătură, în capitala culturală a românilor bănățeni, pietonii, dar și șoferii trebuie să întocmească o hartă virtuală (unii chiar fizică), pentru a marca și a evita, astfel, gropile din asfalt, care așteaptă, parcă sfidătoare, bunăvoința comisiei de specialitate din administrație și a firmelor specializate aflate în subordinea Casei Orașului.

Cu timpul, șoferii și-au format, ca niște roboți, reflexe care-i ajută în ocolirea obstacolelor. Cetățenii nici nu se mai sinchisesc să sesizeze organele abilitate, conștienți că demersul lor ar fi un strigăt în pustiu, într-un deșert al nepăsării, indolenței și al amatorismului, tare promovate deșănțat, cu obstinație, în ultimii 30 de ani.

Ca să nu mai vorbim de reparații, în urma cărora rămâne un spațiu ondulat, neregulat, aproape accidentat, un adevărat „plai mioritic”. Cârpiturile, plombele, peticelile dau sentimentul că nu sunt întâmplătoare, ci reprezintă specialitatea casei. De multe ori, am tentația de a mă oferi voluntar în efectuarea unor reparații stradale. Cu gustul meu estetic și experiența de pălmaș la muncile agricole din ograda proprie rurală, am certitudinea că aș executa lucrări mai de calitate. Se pare însă că cineva trebuie să încaseze niște bani, după un perpetuu lucru de mântuială, care se cere reluat periodic, aidoma succesiunii anotimpurilor.

217

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.