Lugojul visurilor noastre (10) Membri de partid și apolitici

Urmărește-ne pe Telegram și Google News

Constantin-T. STAN

Am fost pionier, utecist și, pentru câțiva ani, din timpul studenției și până la sângeroasele și încă neelucidatele evenimente din Decembrie 1989, membru de partid. În facultate, deoarece nu aveam absențe, eram conștiincios și harnic (doar câte o accidentală notă de 9 îmi tulbura liniștea sufletească și intelectuală), îndrumătorul de an, Nicolae Coman, un mare maestru al componisticii românești, mi-a propus să accept să fac parte din organizația Conservatorului.

Maestrul, unul dintre cei mai prolifici autori de lieduri, o personalitate respectată în lumea bună a muzicii românești, evitase să închine ode regimului. Regimul nu te obliga să te prostituezi. O făceau, uneori în exces de zel, cei mai oportuniști și ariviști. Slugărnicia intelectuală era la latitudinea conștiinței individuale, fiind practicată în special de acei indivizi care doreau să parvină.

Existau și atunci în învățământul superior indivizi cocoțați prin promovarea partinică, dar puteai să-i numeri pe degetele unei mâini. Astăzi îi găsești peste tot, în cele mai înalte funcții sau demnități: oameni cu studii nefinalizate, licențiați la cele mai obscure instituții, universitari și conducători de doctorat cu operă subțire, răsăriți în peisaj în împrejurări obscure, împinși de la spate de elanul postrevoluționar decembrist, guralivi, impertinenți și cu lecția populismului bine exersată și cu talent aplicată.

Devenise antologică păcăleala trasă de un student hâtru unei profesoare ajunse, neortodox, la una dintre catedrele facultății. La o temă de contrapunct, studentul își copiase lucrarea, aproape integral, dintr-un coral de Bach. Fără a-și da seama cine ar putea fi autorul, biata profesoară notase capodopera bachiană cu nota 5, spre hazul învățăceilor. În toți acei ani, aveam o oarecare strângere de inimă, gândindu-mă la tatăl meu, care fusese deținut politic și mânuise târnăcopul pe șantierul Canalului, groparul elitei intelectuale românești.

Evident, șefii de la centru îmi cunoșteau ascendenții, nimic nefiind lăsat la voia întâmplării, dar constataseră, probabil, că nu reprezentam vreun pericol ideologic. Până în decembrie ′89, părinții mei fuseseră bântuiți de organele Securității. Erau, de fapt, doi tineri, care nu făceau altceva decât să poarte, politicos, o banală discuție cu cei care cândva fuseseră „dușmanii poporului”.

Erau și în acel timp oameni inteli-genți, cu viziune, care dezaprobau excesele datorate nefastului cult al personalității, importat din Răsărit, care, din păcate, astăzi se practică chiar mai deșănțat, îmbrăcat însă în alte straie, mai voalate, mai rafinate, cu fel de fel de zorzoane și dantelării. Erau tineri din servicii, școliți, inteligenți (neinstruiți la școlile sovietice), care știau ce se întâmplă cu adevărat în alte spații geografice și sperau la mai bine pentru ei și urmașii lor.

În timpul desfășurării ședințelor de partid, unde participa aproape toată elita muzicienilor bucureșteni, secretarul BOB din Conservator, prof. Gheorghe Filip, făcându-ne conspirativ cu ochiul, ne citea, aproape subversiv, pasaje din Faptul divers, singura rubrică din „România liberă”, elaborată de Petre Mihai Băcanu, care trezea interesul cititorilor. În Epoca de Aur, puteai totuși să rămâi cu conștiința curată, fără a face vreun pact politic.

Eu, ca student, primind propunerea din partea unei somități în materie, nici nu mi-am pus problema să refuz oferta. Nu trebuia decât să ascult interesantul fapt divers, prezentat comic, artistic, cu intonație, apoi să particip la lucrările organizației, unde, de fapt, nu se făcea politică, ci se discutau aspecte profesionale. În plus, ca responsabil cu colectarea sticlelor, borcanelor și fierului vechi, bântuiam ca un nomad prin București în căutare de asemenea produse.

În timpul unei vizite a tovarășului suprem pe un șantier bucureștean, membrii corului Conservatorului, instruit de maestrul Petre Crăciun (ironia, foarte străvezie, cu care ne-a instruit și ne-a dirijat pe traseu, manifestarea explicită a disprețului pentru mesajul cântecului, mi-a trezit, la un moment dat, un fior de teamă), înșiruiți pe o alee, bolboroseau și intonau răstălmăcit, în batjocură, versurile de preamărire.

De altfel, în majoritatea cazurilor, românii, având simțul măsurii, al umorului și al realității, jucau teatru. Altfel, comunismul ar fi rezistat, la fel ca în Cuba sau în Coreea de Nord, iar „Uncle Sam”, reprezentantul „marelui licurici”, ar fi stat la taclale (la un pahar de bragă), cu respect, cu noul lider al plaiurilor mioritice.

La Lugoj, cu excepții, în funcțiile cu substrat politic se aflau oameni cu care, în particular, te puteai înțelege: erau buni creștini (era totuși unul, plecat între timp la Domnul, care făcea liste cu profesorii care intrau în biserică!), iar dacă păcătuiai și deviai de la ideologie, se făceau că n-au auzit și, în măsura posibilităților, nu-ți făceau rău, dacă de bine nu putea fi vorba.

La una dintre ședințe, m-a luat gura pe dinainte și, în loc să citez dintr-o cuvântare anostă, așa cum se obișnuia, am glosat despre Basarabia și Bucovina, dar și despre noul iredentism maghiar, promovat la marile conferințe și congrese de unii istorici maghiari. Subiecte încă tabu, care erau privite cu reținere, a căror abordare ar fi putut să-ți creeze neplăceri.

Directoarea cabinetului municipal de partid, Elena Lazăr, o excepțională profesoară de filozofie și logică la „Brediceanu” în ultimele decenii (a performat cu elevii Domniei Sale la cel mai înalt nivel), a agreat intervențiile mele (evident, nu în public), exprimându-și regretul că deținea o funcție atât de nepotrivită cu profilul său intelectual și profesional.

După Revoluție, s-au găsit oportu-niști care s-o înfiereze cu „mânie democratică”. Adevărul, pe care l-am aflat ceva mai târziu, era că Securitatea racola informatori și colaboratori din rândul nemembrilor de partid. Unii dintre aceștia, clamând un trecut nepătat, au devenit vajnici anticomuniști și antisecuriști, în goana lor după funcții și privilegii. Pe plan național, unii intelectuali mai rafinați (crescuți în cartierul Primăverii) au început să ne învețe, de la anumite tribune (sau catedrele unor universități), ce înseamnă democrația și cât de putred a fost (pentru unii) vechiul sistem.

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.