
Într-un simfonic dirijat, în cursul anului 1942, la pupitrul orchestrei Operei Române din Cluj-Timişoara, pe scena Teatrului Comunal, George Pavel a confirmat garanţia spectacolelor sale de calitate, abordând un repertoriu variat (cu o primă audiţie la Timişoara – una dintre simfoniile lui Johann Christian Bach) şi promovând câţiva valoroşi instrumentişti ai ansamblului clujean: Gr. Hoca, V. Boar, N. Pop şi I. Suciu – un excelent grafician, căruia îi datorăm un portret al lui George Enescu, realizat în urma recitalului din 1936, publicat în unul dintre numerele săptămânalului „Fruncea” –, în Concertul pentru patru viori de Ludwig Wilhelm Maurer. După câteva miniaturi, care au întregit partea I a concertului (Gavota de Fr. Gossec, într-un aranjament realizat, probabil, de G. Pavel, maestru în arta orchestraţiei, Basme, de K. Komzák, şi Dans ţărănesc de C. Dimitrescu), în final, în partea a II-a, au fost interpretate poemul Vltava de Smetana (cu o intervenţie aplicată a dirijorului, care a oferit publicului câteva explicaţii privitoare la substratul literar al poemului) şi Uvertura la opera Wilhelm Tell de Rossini.
Într-o cronică anonimă (Concertul simfonic dirijat de maestrul profesor George Pavel, în „Dacia”) erau enumerate câteva din calităţile care-l impuseseră pe George Pavel ca un maestru desăvârşit al artei dirijorale (în măsură să-l impresioneze, în adolescenţă – petrecută la Timişoara –, pe Ioan Holender, care şi-l va aminti, peste ani, ca pe un mare dirijor, care contribuise, alături de ceilalţi artişti clujeni, la formarea sa ca muzician): „Prezenţa prof. George Pavel […] este garanţia sigură că realizarea muzicală depăşeşte succesul unui spectacol sau concert obişnuit. Acest om, dotat de la natură cu însuşiri excepţionale în această artă, posedă şi o vastă cultură muzicală. Graţie acestor calităţi, el nu bate măsura pentru că e dirijor, el bate măsura pentru că face muzică. Când dirijează, se observă imediat că el trăieşte acea pagină muzicală. El nu confundă măsura cu stilul. El cunoaşte bine adâncimea lui Beethoven, cum cunoaşte tot aşa de bine graţia şi picanteria lui Haydn sau Mozart. Publicul simte magia baghetei, graţie fluidului stabilit imediat după primele măsuri, şi ştie că la pupitru, sau mai bine zis în fruntea orchestrei (pentru că Pavel dirijează totdeauna la simfonice pe dinafară), stă un mare dirijor”.
O reacţie publicistică în urma concertului a avut şi Alma Cornea-Ionescu, care a potenţat profilul dirijoral al maestrului lugojean: „Dacă dirijorul Pavel nu e o natură tumultuoasă, în schimb are interpretări de bun-gust graţie educaţiei sale muzicale. Caracteristică a conducerii D-Sale este preciziunea, prin excelenţă, şi o pronunţată vioiciune ritmică. Noi, care cunoaştem bine prestaţiunile şi multilateralitatea muzicală a dlui Pavel, ştim să preţuim două daruri rare ce le aduce D-Sa muzicii româneşti: hărnicia şi priceperea. D-Sa este un muzician serios în înţelesul deplin al cuvântului”.
În contradicţie cu opiniile encomiastice exprimate în media timişoreană, Nicolae Ţirioi, prezent la spectacolul cu opera Trubadurul (pus în scenă chiar în ziua de Paște a anului 1942), nu şi-a reprimat accentele critice, în cronica publicată în „Vestul”, evident deranjat de „distribuţia slabă”, care i-a provocat „o tristă dezamăgire”: „Cu excepţia, poate, a dnei F. Piteiu-Georgescu, toţi ceilalţi […] au fost unul mai slab decât celălalt. Vina cea mai mare însă constă în defectele dirijorului: nesiguranţă şi neregularitate în baterea măsurii, cu intrări tardive, lipsă de interpretare şi transpunere în stilul şi caracteristica verdiană, defecte tehnice care dezvelesc ignorarea partiturii şi, poate, superficialitate, dar nu şi lipsa de calităţi înnăscute, de care dl. Pavel a dat dovadă altădată că e bine dotat”.
Constantin-T. STAN
Descoperă mai multe la Actualitatea Online
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
Lasă un răspuns