Lugojeanul George Pavel, primul dirijor al Filarmonicii „Banatul” (4)

George Pavel a avut un important rol, în perioada petrecută la Timişoara, la pupitrul dirijoral al Operei Române clujene aflate în refugiu (începând cu stagiunea 1940-1941), în mediatizarea şi promovarea creaţiei tinerilor compozitori bănăţeni, iniţiind un ciclu de concerte simfonice. În cel de-al treilea concert consacrat acestui deziderat (20 mai 1941), susţinut de orchestra Operei clujene, aflată sub bagheta dirijorală a lui Constantin Ţurcanu, a fost prezentată pentru prima oară publicului timişorean creaţia orchestrală a trei tineri profesori ai conservatorului local, percepută de Alma Cornea-Ionescu, autoarea cronicii publicate în „Ecoul”, prin prisma modernismului limbajului muzical, drept „muzică nouă”. Erau evidenţiate talentul şi pregătirea superioară a şefului de orchestră (absolvent al clasei de compoziţie a lui Mihail Jora şi al celei de dirijat a lui I. Nonna Otescu), dar şi profesionalismul autorilor (Zeno Vancea, Vasile Ijac şi Eugen Cuteanu), formaţi la prestigioasa Academie clujeană (la clasa de compoziţie a lui Marţian Negrea), muzicologa timişoreană iterând dezideratul organizării lunare a unor astfel de concerte dedicate muzicii româneşti.

În cele 4 Desene simfonice pentru orchestră de coarde (opusul, inclus în programul de sală al concertului, nu figurează, sub acest titlu, în catalogul creaţiei lui Zeno Vancea), „o lucrare cu cea mai pronunţată tendinţă de ultramodernism”, sunt decelate câteva particularităţi definitorii ale stilului vancian: melodica tributară linearismului şi limbajul polifonic de „o aridă matematică muzicală”, prin care sunt negate structurile armonice, ceea ce face greu accesibilă muzica marelui public. Din creaţia lui Zeno Vancea au fost prezentate şi fragmente din baletul-pantomimă Priculiciul. Deşi, după intensitatea aplauzelor, Eugen Cuteanu părea să fie cel mai apropiat aşteptărilor publicului (Suita românească), creaţia lui Vasile Ijac, Simfonia a II-a, „operă de infinite nuanţe, tratată într-o manieră cu totul originală”, s-a constituit, potrivit sem-natarei amplei cronici, într-un adevărat punct de rezistenţă al programului concertistic al serii. Era sesizată ampla şi cromatica paletă orchestrală, „interesanta” armonizare, elanul dezvoltării tematice şi, mai ales, con-turarea expresiei „dorului” în Andante.

Într-o apreciere concluzivă, A. Cornea-Ionescu, deşi cataloga drept „masivă şi greoaie” lucrarea lui Ijac, opina că aceasta a găsit, graţie maestrului Ţurcanu, „o prezentare admirabilă, limpezime şi căldură, care au făcut-o accesibilă până şi celor mai rebeli”. Concertul a fost reflectat în presa timişoreană şi de Nicolae Ursu, care sublinia profunzimea gândirii artistice din Simfonia a II-a, „maniera modernă de tratare a temelor, într-un veşmânt sonor de mari proporţii”. Caracterizarea simfonismului lui Ijac, venită din partea unui autentic profesionist, era extrem de măgulitoare: „Conţinutul elegiac, sentimentul din care răzbate totuşi un suflu de atmosferă românească, cum şi întregul fel de a lucra simfonic ni-l caracterizează pe autor ca pe unul dintre cei mai dotaţi compozitori ai tinerei pleiade româneşti”.

Constantin-T. STAN