La o ceaşcă de cafea cu… mezzosoprana Aura Twarowska, una dintre vocile de aur ale mapamondului, la ora actuală

Motto: „Întotdeauna mă întorc cu dragoste spre Lugojul natal, aici unde Podul de Fier uneşte peste spațiu și timp locuitorii orașului, unde muzica lui Tiberiu Brediceanu și a lui Ion Vidu păstrează vie identitatea muzicală a Banatului, unde părinții și prietenii mă aşteaptă cu brațele deschise…”

„Am cântat de când mă ştiu, dar la început am „urât” muzica”

– Mă bucură nespus de mult faptul că „te-am prins” la acest interviu, la care eu visam cam de multişor. Să-l începem  cu o întrebare „abruptă”. Care au fost primele semne care – mai apoi – ţi-au îndreptat paşii spre o carieră aşa de măreaţă, ajungând să fii o mezzosoprană aşa de valoroasă şi cunoscută în întrega lume?

– Fără nicio îndoială, pot să afirm că am cântat de când mă ştiu, provenind dintr-o familie în care toţi cântau, de la bunici, la părinţi, neamuri… Dar la început am „urât” muzica. Şi să îţi explic de ce. Tatălui meu îi plăcea să cânte în orice împrejurare. Era un „vocalist de (orice) ocazie” şi cânta mai tot timpul: când aveam musafiri, când nu aveam musafiri, la diverse evenimente, la Crăciun, colinde sau  pur şi simplu că îi plăcea să cânte, iar eu trebuia să-l acompaniez totdeauna la pian, lucru care mă cam exaspera în acele vremuri. Acesta era unul din motivele pentru care „uram”  muzica, iar cel de al doilea era că eu trebuia să merg la Şcoala de Muzică, pe jos, cu bunicii sau bunicile, care se ,,sacrificau” pentru draga şi frumoasa lor nepoţică. Şi zău că era ceva distanţă, de-acasă până la şcoală! Hai că asta ar fi fost cum a fost, dar cursurile se ţineau după masa. Iar eu, când toţi copiii mergeau la joacă, trebuia să merg la şcoală. Acum poţi să îţi dai  seama ce se petrecea în sufletul meu de copil. Aveam doar şase anişori, când am fost testată şi „racolată” la Școala de Muzică. Totuşi nu am abandonat studiul. Studiam pianul şi mandolina, teoria şi istoria muzicii parcă. Efectiv nu pot să spun că a existat un „moment (punct) zero” al viitoarei mele cariere.

Totuşi, nu pot să fac abstracţie de bucuria care mă cuprindea la sărbători, sau la alte petreceri, când ne-adunam cu tinerii şi cântam pe mai multe voci minunatele colinde sau alte cântece. Spuneam mai-nainte că toţi ai mei erau cântăreţi. Şi acesta era un mare adevăr. Toţi verişorii mei erau pe la şcolile de muzică, fiind  violonişti, „violişti”, pianişti, chitarişti, vocalişti… Îmi amintesc că o dată am fost cu colindul la familia Remus Taşcău. Coincidenţa a făcut să fie prezent şi corul Ion Vidu, cor din care am făcut parte, în perioada liceului. Dar înainte de a fi membră a corului, din proprie iniţiativă, m-am înscris la clasa de canto şi de pian a Şcolii Populare de Artă (la clasa prof. Rodica Rădulescu) unde „umblau” toţi verişorii şi verişoara mea, care era mai mare decât mine cu cinci ani. De aceea, pentru mine nu a existat „momentul zero”, de când am început să cânt, pentru că eu am cântat de când mă ştiu, aşa cum am afirmat şi la debutul convorbirii noastre. A urmat liceul, unde am intrat fără probleme, („Coriolan Bediceanu”, fireşte).

„Nu mi-a trecut niciodată prin cap să îmbrăţişez cariera muzicală”

Deşi aveam înclinaţie deosebită spre muzică, nu mi-a trecut niciodată prin cap să îmbrăţişez cariera muzicală, adică să m-apuc să susţin examen la una din facultăţile de muzică existente în ţară la acea dată: Iaşi, Cluj şi Bucureşti. Sau, poate şi puţină frică. Îmi spuneam în sinea mea că nu pot să mă compar niciodată cu bucureştenii, de pildă, lucru care ulterior s-a dovedit că nu a fost aşa.

În luna martie, m-am apucat să mă pregătesc pentru ştiinţe economice. Că tot erau la „modă”. M-a dat mama la ore de matematică la doamna profesoară Streian, la geografie şi economie politică pregătindu-mă singură. Trebuie să menţionez că, deşi era o concurenţă acerbă în acel an, 1986, am intrat pe poziţia a XII-a. În aceeaşi zi când am început facultatea, am fost angajată în corul Filarmonicii „Banatul”, deşi aveam doar 18 ani, în urma unui concurs, pe unul din cele două locuri disponibile. Am început ca soprană, dar maestrul Diodor Nicoară a observat că vocea mea se dezvoltă înspre partida de alt, şi aşa am devenit mezzosoprană. Am rămas şapte ani la filarmonică. În anul 1990, s-a înfiinţat la Timişoara Facultatea de Muzică. Eram studentă în anul V, la Ştiinţe Economice. La acea vreme, nu puteai să fii student la două facultăţi deodată, am renunţat la economie, revenind la prima mea dragoste, muzica, devenind  studentă la nou-înfiinţata facultate, nu în 1990, ci un an mai târziu, pentru că a trebuit să plec în primul meu  turneu internaţional, la Roma, cu o operă a lui Aurel Stroe.

Am absolvit facultatea de muzică, am făcut masteratul în cadrul Universităţii de Muzică Bucureşti. Am dat concurs la Opera din Timişoara şi am reuşit să ocup un post de mezzosoprană, unde am rămas nouă ani, perioadă în care am cântat (cam) prin întreaga Europă: Olanda, Belgia, Spania, Italia, Cipru, Norvegia, Polonia, Bulgaria… la radio, dar şi la diverse filarmonici şi opere din ţară (Oltenia, Moldova, Bucureşti, Cluj, Târgu Mureş, Oradea, Satu Mare ş.a.). Am cântat de patru ori şi pe scena Festivalului „George Enescu”. În 2006 am semnat contractul cu Opera de Stat din Viena, iar în 2007, m-am mutat la Viena, unde am cântat nouă ani. Acum sunt şi am rămas în continuare colaboratoare, pentru că sunt angajată într-un proiect managerial personal foarte mare şi ambiţios în acelaşi timp, despre care nu vreau încă să vorbesc. Mă bucură faptul că sunt mezzosoprană, deoarece o soprană la vârsta de 45 de ani este deja cam „istorie”, pe când noi „altiştii” (aici includ baritonii şi başii), ne formăm ceva mai greu, în schimb avem o carieră  ce se întinde până la vârsta de 65 de ani.

„Ioan Holender, omul care mi-a schimbat traiectoria profesională”

Poţi să aminteşti nişte nume care au contribuit decisiv în formarea ta ca solist de operă şi cărora le porţi o recunoştinţă deosebită? Sau altfel spus, cine te-a făcut om mare?

 – Desigur. Ei sunt mai mulţi, dar trei dintre ei  au avut un aport covârşitor în ceea ce sunt la ora actuală. E vorba de Arta Florescu, cu care, din păcate, am lucrat doar un singur an, care a însemnat foarte mult pentru mine, ultimul din cariera didactică a dânsei. Cel mai mult am progresat la masterat, cu doamna Georgeta Stoleriu, pe atunci conferenţiar univ. dr. Zece clase de-odată! Ce şcoală, ce ştiinţă, ce tehnică vocală, ce pronunţie, ce frazare, ce repertoriu, ce genuri muzicale? Toate la superlativ! Omul care mi-a schimbat traiectoria profesională,  cel care a produs o adevărată cotitură în destinul meu artistic, a fost Ioan Holender (născut Johan Hollaender), directorul Operei din Viena. Dânsul a fost cel care m-a adus şi mi-a călăuzit paşii prin „sanctuarul mondial al muzicii”, care este, fără tăgadă, Viena. Câţi artişti nu şi-ar dori să aibă o aşa şansă unică?

 „La Sibiu, întârziați fiind, am cântat în ținuta în care venisem fiecare”

– Ai un CV impresionant! Te-aş ruga să punctezi câteva aspecte care crezi că i-ar interesa pe cititorii noştri, din acesta.

– Desigur, o voi face cu multă plăcere. Odată ajunsă la Viena a urmat debutul, care, culmea!, a avut loc în îndepărtata Chină, cu „Nunta lui Figaro” de Mozart, la Shanghai, într-o sală superbă, deoarece opera îşi începuse turneul asiatic. Cu permisiunea ta, o să povestesc o întâmplare  mai deosebită. Cu prilejul manifestării „Sibiul, capitală culturală europeană”, Opera din Viena a fost invitată să susţină un spectacol (cel cu care debutasem eu la Shanghai). Ne-am îmbarcat în două avioane, cursă charter, cu destinaţia Sibiu. În timpul zborului, a început să ningă abundent, ceea ce nu a mai permis aterizarea la Sibiu. Ne-am mai învârtit cam o oră în zbor şi ne-am „trezit” pe aeroportul din Timişoara. Bănăţenii ne-au pus la dispoziţie două autocare şi, însoţiţi de o maşină a poliţiei, dotată cu girofar, antemergătoare, am ponit-o spre Sibiu, unde am ajuns la ora 23. Fiind deja în întârziere, am susţinut spectacolul în ţinuta în care ne aflam fiecare. Valoarea şi profesio-nalismul artiştilor au salvat situaţia, fiind răsplătiţi cu multe şi îndelungi aplauze. Asta, doar ca o paranteză.

Începând cu anul 2015, sunt di-rector al Festivalului „Sabin Drăgoi”. Din 2016, am pus bazele FILC (Festivalul Internaţional „Lugoj Cla-sic”), ajuns la cea de a IV-a ediţie, Festivalul „Tiberiu Brediceanu”, în a cărui „naştere” sunt implicată.

În prezent, cariera mea merge pe trei direcţii: una interpretativă, alta pedagogică şi cea din urmă, managerială.  Mai pot să-ţi spun că am cântat cu mari artişti ai scenei mondiale, am colaborat cu mari dirijori, cu mari regizori, pe care o să-i amintesc cu altă ocazie.

Ca semn al recunoştinţei lugojenilor faţă de persoana şi de activitatea ta, ai primit, pe drept, titlul de „Cetăţean de Onoare” al Lugojului. Şi tot ca rod al meritelor tale personale, ai fost cooptată în Academia Americană, nu cu mult timp în urmă. Spune-ne câteva cuvinte despre acestea,  care se adaugă marii tale liste de reuşite şi de distincţii.

 – Ce aş putea să mai spun? Decât că le mulţumesc tuturor celor care mi l-au acordat şi îi asigur de dragostea şi aprecierea mea, oriunde mă voi afla. Iar pentru cea de-a două reuşită, vreau să-I mulţumesc Bunului Dumnezeu pentru tot harul cu care m-a înzestrat, har pe care îl pun în slujba voastră, iubiţi semeni.

Dragă Aura, îți mulţumesc pentru răbdarea de care ai dat dovadă „suportându-mă” şi îţi promit că acest interviu va apărea într-o formă mai amplă, în următoul meu volum, intitulat „Sub cupola unui semn de întrebare”, realizat în mare parte numai cu lugojeni. N-ar fi rău, să auzim numai de bine!

 Interviu realizat de Mircea ANGHEL

Urmărește-ne pe Telegram și Google News

Fii primul care își dă cu părerea!

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.