La o ceaşcă de cafea cu… Maria Voronca

Urmărește-ne pe WhatsApp | Telegram | Google News

Pentru cei familiarizaţi cu lumea teatrului, Maria Voronca nu mai are nevoie de nicio prezentare. Pentru cei care o să se apropie de această lume mirifică este mai mult decât necesară. Este greu, dar nu imposibil, să “prinzi” o viaţă de om, viaţă pe care a trăit-o aproape în întregime, pe “scândură”, aşa cum le place actorilor să spună scenei, într-un interviu. Deşi ne cunoaştem de ceva timp, am întâmpinat din parte-i o reticenţă, aproape un refuz de a se devoala. Am “vânat-o” destul de greu pentru a sta cu dânsa la o ceaşcă de cafea. Aproape un an. Nu ştiu de ce, am avut impresia că nu vrea să vorbească despre sine. Cum sunt un mare iubitor de frumos – şi ce poate fi mai frumos decât teatrul? – am insistat (insitenţa este una din armele de bază ale jurnalistului) şi am reuşit  (sper) să fac un autentic portret artistic unui artist autentic.

– Doamnă Maia, mă bucură nespus de mult faptul, că, în sfârşit, putem să stăm de vorbă la o ceaşcă de cafea. Vă rog să vă confesaţi pentru cititorii noştri, pentru a cunoaşte mai bine, pe omul, actorul, regizorul, profesorul de teatru, toate aduna-te în Maria Voronca. Cum stă în firescul lucrurilor, să începem cu… începutul.

  • M-am născut la Cernăuţi, leagănul Bucovinei, la data de 14 iulie (odată cu căderea Bastiliei) în anul 1939. A urmat războiul cu toate greutăţile sale, după care familia mea a trebuit să se refugieze. Tatăl meu a optat pentru Banat (la acea vreme se spunea că în Banat pita e cât roata carului), la Lugoj. În acel timp aveam vârsta de patru ani jumătate, cinci ani. Prin clasa întâi, am avut primul meu contact cu scena” când la o serbare şcolară am interpretat rolul Albă ca Zăpada, rol pe care bunul meu tată mi l-a scris cu litere de tipar pentru ca să-l citesc mai bine. Din păcate, el nu a mai apucat să mă vadă în acea piesă, deoarece şi-a îndreptat paşii spre o lume mai bună. A rămas mama, care atunci avea 25 de ani, cu doi copii. Au urmat vremuri grele. Şi uite-aşa am început, vorba scriitorului, lupta vieţii. Am reuşit să depăşesc toate care s-au abătut peste mine. Probabil că vârsta copilăriei, sau sfânta inconştienţă… Doream ceva, pe undeva, dar nu ştiam exact ce şi cum. A fost, a fost… M-am mulţumit cu tot ceea ce aveam, cu ceea ce primeam… Dar să lăsăm toate acestea şi să ajungem la subiectul nostru, teatrul. Anii au trecut de la întâmplarea cu Albă ca Zăpada. Au urmat alte serbări şcolare, unde, bineînţeles că aveam întotdeauna ceva de spus. La acea vreme, doamna Nica Iustin Şerbănescu, pe atunci regizoare la teatrul din Lugoj, umbla prin şcoli pentru a descoperi elemente noi, copii talentaţi. Probabil m-a remarcat la o serbare şcolară şi mi-a propus să încerc să joc rolul unei pioniere, Maia, într-o piesă rusească, Platon Krecet, de A. Kornelciuk. Eram prin clasa a şaptea. De atunci Maia mi-a rămas numele. Şi uite-aşa, am ajuns să “prind” trupa mare de teatru din care făceau parte la acea dată, printre alţii: bătrânul Gangan, tatăl lui Eugen, Vali Sprânceană, Irimescu, Tiberiu Ciorogariu, Lia Barboni, Iosefina Stoia, ceva mai târziu Jana Cotarcea, Rouă, Şuta… Erau vreo 42 de actori. Dacă memoria nu-mi joacă feste, pe atunci trupa activa în cadrul Casei de Cultură “Eftimie Murgu”, undeva pe lângă Primărie. Ceea ce mă întristează acum este faptul că au dispărut din arhiva teatrului documente importante ce lasă “descoperită” o perioadă destul de mare în istoriografia teatrului. De exemplu, nu se găsesc documente cu piese în care am jucat şi eu. E vorba de “Titanic vals”, “Doamna nevăzută”, “Doamna ministru”, “Masca lui Neptun” şi multe altele. Între timp am urmat Conservatorul din Lugoj, timp de cinci ani, am participat la Cântarea României , faza pe ţară, am obţinut o serie de premii, am jucat la Bucureşti piesa lui Lovinescu “Hanul de la răscruce”, unde am făcut un rol de compoziţie foarte bun şi foarte apreciat de public. Devenisem o “vedetă locală” la o vârstă foarte fragedă, 18 ani.

Desigur, ca orice tânăr, visaţi la ceva. Vă stabileseră-ţi un ideal pe care voiaţi să-l atingeţi. Câteva cuvinte despre această problemă.

  • O, desigur! Idealul meu era să ajung pe o scenă profesionistă. Devenise aproape o obsesie. Am dat concurs la Turda, la Craiova şi la Târgu Mureş. Am reuşit la Craiova şi la Turda. La Craiova, prietena mea Iosefina Stoia m-a sfătuit că e mai bine să merg la  Turda, pentru că dacă vreau să învăţ meserie trebuie să joc foarte mult, ori acest lucru la Craiova e mult mai dificil de realizat. Am ascultat-o şi astfel am ajuns la Turda (1964), unde am interpretat zeci şi zeci de roluri. Aici m-am format ca actor.

– Mi-aş permite o întrebare mai “aiurită”. Credeţi că diferă viaţa unui actor de provincie de viaţa unuia “de capiatală”?

  • Viaţa unui actor de provincie diferă total de viaţa unuia “de capitală”. Actorul de provincie, cel puţin aşa era pe vremea mea, juca o premieră joi, de exemplu, vineri era liber, şi duminică juca iarăşi, pentru ca luni să plece în turnee prin judeţele limitrofe Clujului. Jucam în sălile căminelor culturale pline de igrasie, săli în care ningea. Şi noi jucam, jucam… Aceasta a fost munca, sau dacă vreţi, viaţa mea de actriţă: premieră, deplasări, premieră, deplasări.

– Despre tot ceea ce am vorbit până acum, reprezintă actriţa Maria Voronca. Haideţi să ne spuneţi puţin şi despre omul Maria Voronca.

  • Parcursul vieţii mele “civile” a fost unul normal. M-am căsătorit cu un domn, cadru miltar, care făcea naveta de la Cluj la Turda, sau de la Dej la Turda. Aşa s-a trecut viaţa mea. Bucuria cea mare a vieţii mele a fost şi este apariţia pe lume a fiicei mele, care mi-a dăruit două nepoate superbe, care, alături de mama lor se ocupă de… teatru. Soţul meu, fie iertat! a fost detaşat la Craiova, unde a trebuit să-l urmez. Negăsind loc liber, la Naţionalul din Craiova, m-am angajat la Teatrul liric din Craiova.  La Craiova am stat 11 ani şi am jucat în spectacole muzicale (uneori comedii muzicale) , care au o viaţă mult mai lungă decât o piesă de teatru obişnuită. De pildă, în Mary Poppins am jucat de aproximativ 430 de ori, iar în comedia “Uite tata, nu e tata!” de 770 de ori. După ce soţul meu s-a prăpădit, după Revoluţie, m-am reîntors la Turda. M-am pensionat şi viaţa mi-a călăuzit paşii la Lugoj, unde mi-am început cariera. Aici, deşi am o vârstă venerabilă, continui să fiu “impresar”, regizor, actor, profesor de dramaturgie la Şcoala de Arte. Un factotum, aş adăuga eu.

– Câteva cuvinte despre colectivul cu care lucraţi acum.

  • Am întâlnit un colectiv minunat. Daţi-mi voie, ca în câteva cuvinte să-l caracterizez.  Nu se poate contesta talentul Ilenei, lui Tudor, dăruirea lui Ilie, “nebunia” Loredanei, care vrea totul, naturaleţea Miei Rogobete, duioşenia şi drăgălăşenia Cristinei, copilăria din Irina, cu toate că acum este mămică, Lăcrămioara, care are în ea ceva… Multe actriţe şi-ar dori să aibă  intuiţia şi feelingul ei, Oana de asemenea. De Goloşie ce să mai spun? El este febleţea mea. Are un umor al lui, aşa, în el. Destul de discret. Nu face caz de treaba asta, nu abuzează. El are o mare timiditate. De aceea, uneori trebuie “scormonit”. Au fost tinerii aceştia care au jucat în “Hangiţa”, Eugen, Denis şi Alin. Sunt la început de drum. Au timp berechet să vină din urmă. Din păcate, nu avem băieţi între 20 şi 30 de ani.

– Dacă ar fi să încheiaţi cu o frază care să vă reprezinte, atât pe dumneaavoastră, cât şi crezul dumneavoastră artistic, care ar fi ea?

  • Nimic nu se face fără dăruire, fără iubire şi fără sinceritate. Nimic nu se face fără pofta de a juca. Îmi place să repet! Îmi place să joc! Nimic nu se poate înlocui cu asta! Ca tehnică, dicţiunea e de bază. Fără ea  nu se poate, pentru că e foarte important cuvântul.  Şi bucuria de a juca. Detaşarea de tot ce e în jurul nostru, în viaţa de zi cu zi. CAM ASTA REPREZINTĂ CREZUL MEU ARTISTIC, LA CARE NU AM RENUNŢAT ŞI NICI NU O SĂ RENUNŢ VREODATĂ.
    “Dragă actorule, în seara asta să joci atât de bine şi să-ţi închipui că în sală s-ar putea să fie un om, un spectator pentru prima dată, sau s-ar putea să fie un om pentru ultima dată la teatru.”
  • Vă mulţumesc pentru amabilitatea de a-mi acorda acest interviu şi vă doresc din toată inima să deţineţi rolul principal în “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, de-a pururea şi-o zi (vorba marelui Will).

A consemnat,
Mircea ANGHEL

Despre admin 6555 de articole
Nicolae Silade, poet și jurnalist

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.