La o ceaşcă de cafea, cu... Cristinel Vecerdea-CRIV

– Întrucât nu ţi-am mai luat un interviu din mileniul trecut (dacă mă gândesc bine, nici nu e mult un interviu la două milenii), mi-am zis că nu ar fi deloc rău să mai stăm puţintel de vorbă. Nu de alta, dar s-au întâmplat multe pe traiectoria ta artistică de „glumeţ”, completându-ţi panoplia de premii, sau „corola de lumini a lumii”, cu unele chiar foarte valoroase. Şi când spun asta, nu mă refer la acela pe care l-ai obţinut cu poza ta de pe buletin, evident la un concurs de caricatură (o să revenim la acest premiu). De când ţi-a venit ideea năstruşnică să „zgârii” imaculata hârtie?

– Să începem cu începutul! Sunt sibian din născare. Am văzut pentru prima dată lumina zilei, noaptea. Îmi amintesc foarte bine, pentru că am fost de faţă. Deşi la noi, la Sibiu, există un „Pod al Minciunilor”, hai să ţi-o spun pe-a dreptă! Am început să „zgârii” hârtia, încă de la grădiniţă. Hârtia era reprezentată de pereţi. Desenam pe pereţii grădiniţei. După aceea, m-au dat la şcoală, ai cărei pereţi nu au fost nici ei cruţaţi. Am fost înscris la liceul militar, unde m-am mai disciplinat puţin, devenind ceva mai serios. Şi uite-aşa, am ajuns ofiţer în armia cea română, continuând să desenez, la modul serios, de data aceasta.

– Ofiţer, finanţist (contabil) şi caricaturist. Trei într-unul, că tot e la ofertă! Nu?

– Desigur. Dacă faci un calcul simplu, vei vedea că ies „trei într-unul”! Ca şi contabil trebuie să ştii să numeri, ca şi caricaturist trebuie să ştii să desenezi şi dacă le aduni pe acestea două, îţi dă exact trei!

– După ce ai umplut pereţii grădiniţei, şcolii şi liceului militar, trebuia să se producă şi debutul. Îţi aminteşti când s-a produs acesta?

– Evident. Am debutat în data de 1 aprilie, 1979 (dacă crezi că a fost o păcăleală, să ştii că te-ai păcălit singur!), la Salonul Republican al Umorului de la Târgu Mureş. Aveam 18-19 ani şi eram elev-caporal. Într-una din zile, participam la o şedinţă lungăăăă şi… plictisitoare. Ca să mi se pară mai „digerabilă”, am folosit „Scânteia tineretului” din dotare. Aruncând o privire prin ea, m-am oprit la rubrica „Diverse”, unde se anunţa că la Salonul Umorului de la Târgu Mureş (Galeriile Apollo) va avea loc… Nu am mai stat pe gânduri şi am trimis câteva lucrări la locul cu pricina. Ba, mai mult, am plusat şi mi-am cerut o permisie, ca să văd şi eu ce şi cum se întâmplă la o astfel de expoziţie. Când am văzut ce lucrări sunt expuse, am vrut să plec, deoarece eu trimisesem numai nişte crochiuri în creion, dar organizatorul, Denes Molnar, mi-a observat ţinuta militară şi mi-a spus: – Tu trebuie să fii Cristinel Vecerdea, de la Sibiu! Şi m-a „(pre)dat” pe mâini bune, pe cele ale caricaturistului Rudi Schmückle, sibian de-al meu, care s-a ocupat de mine până la sfârşitul vieţii. Lui îi datorez foarte mult. El a fost omul care m-a introdus în lumea caricaturii româneşti şi universale. Mi-a furnizat şi adresele unor saloane din ţară şi din străinătate, unde am trimis lucrări. Şi uite-aşa, au încolţit germenii unei prietenii adevărate, de cursă lungă (din păcate, cursa a luat sfârşit mult prea repede)! Bineînţeles că am avut şi „divergenţe” de opinii. El era adeptul unei linii sigure, simple, drepte, iar eu (eram) sunt adeptul unei linii mai aiurea, cam aşa cum este şi societatea în care trăim. A urmat colaborarea cu „Urzica”, singura revistă de specialitate din ţară, la acea oră. Aflând despre pasiunea mea pentru caricatură, col. Neghină, după ce s-a separat de „secară”, s-a şi m-a „cărat” pe la mai toate revistele militare din media românească. Şi de atunci nu am mai scăpat!

– Îţi mai aminteşti de primul premiu pe care l-ai obţinut şi în ce an s-a produs acest eveniment?

– O, desigur! S-a întâmplat la Gala Salonului pentru Tineret, de la Costineşti, în anul 1981, unde am fost răsplătit cu Premiul pentru debut. Din juriu a făcut parte cunoscutul şi apreciatul caricaturist Mihai Stănescu. Ai dreptate că a fost un eveniment, deoarece alături de mine a mai fost premiat şi Horaţiu Mălăele, cel mai bun portretist, după părerea mea.

– Poate ne spui ceva şi despre premiul pe care l-ai primit la un concurs de caricatură, pe care l-ai câştigat cu poza din buletin (!?).

– Da, este o chestie cu care mă tachinează prietenul şi colegul meu Ananie Gagniuc. De fapt, este vorba de o „răfuială” mai veche dintre noi doi: mie îmi e ciudă pentru talentul său, într-ale scrisului, iar lui pe talentul meu într-ale caricaturii. Sau invers… Cu toate acestea, colaborările noastre au rodit, nu de puţine ori. Rezultatul simbiozei au fost nişte capodopere, pe care să şi vrei, nu le mai găseşti în nicio librărie.

– Ce tematică îţi place să abordezi? Ai una preferată?

– Tematica preferată rămâne cea cazonă. Neoficial, sunt caricaturistul Trustului de Presă al Armatei. Asta pe bază de voluntariat. Să nu creadă lumea că (m-)am sărăcit, (îmbogăţit) din banii obţinuţi din caricatura publicată în revistele militare, trust care m-a şi premiat doi ani consecutiv. Că „zgâriatul” imaculatei a „bătut” atâtea genuri ziaristice, cred că spune multe, de la sine. Cea mai mare realizare, sau performanţă dacă vrei, este şi faptul că de trei ori, pe pagina întâi a „Obervatorului militar”, a apărut o caricatură (!?), ceea ce nu este de ici, de colo. Vreau să fac o precizare care se impune. Personal, nu am profitat de ea, nu am fost avansat şi nici nu am ieşit mai devreme la pensie, din cauza caricaturii! Am rămas acelaşi. Am stagnat.

– Ai rămas tot la stadiul de caricatură, să-nţeleg? (a zâmbit, semn că funcţionează bine şi ironia, în cazul de faţă) Și ai ieşit la pensie. Asta e foarte bine, pentru că ai mai mult timp să te ocupi de caricatură.

– Aaaa, am ieşit de mult timp! Acum trebuie să ies iarăşi! Acum mi-a rămas mult mai mult timp pentru caricatură…

– Ai întâmpinat, sunt convins, şi momente mai puţin plăcute, din cauza caricaturilor virulente, cu care speri că vei îndrepta lumea.

– Ai dreptate. Din păcate, persoanele publice trebuie să-şi asume riscul de a fi băgate în seamă mai mult decât ceilalţi. Când eşti persoană publică, înseamnă că te-ai expus automat palmelor. Ori asta nu prea le convine.

– Mai spune-ne câte ceva, căci nu ştiu dacă ne prinde mileniul următor, pentu a mai avea şansa unui nou interviu!

– Mai nou, sau poate chiar mai vechi, mă ocup şi de acţiuni umanitare. Startul l-am luat cu nişte ani în urmă, cu Radio Reşiţa, când am făcut caricaturi pe care le-am valorificat, iar banii i-am donat pentru construirea unui spital pentru copii. Mai nou, sunt prins într-un program intitulat NATO Charity Bazaar, care se ocupă cu acţiuni caritabile pentru copiii nevoiaşi din România.

– Anul trecut, parcă, ai reuşit să te faci de râsul lumii! Ai luat Marele Premiu la Festivalul Internaţional Constantin Tănase, la Bârlad. A fost premiul cu numărul 75, din toată cariera laborioasă pe are ai desfăşuat-o în cei peste 40 de ani de „mâzgălit (zgâriat) imaculata”. Aşa-ţi trebuie! Căci ce altceva ţi-aş putea spune? Ne apropiem de sfârşitul interviului nostru. Te rog să ne povesteşti o întâmplare, două, mai hazlii.

– Cu mare drag! Eram prieten foarte bun (şi cred că mai sunt) cu un lugojean, Dan Timaru, care avea ceva timp de când vieţuia prin Austria. Îmi promisese nişte creioane, pensule şi nu mai ştiu ce „scule” ce-mi erau de trebuinţă la desenele mele. Loc de întâlnire, Vama Nădlac. Ora, aproximativă… pentru „austriac”. Deşi era o noapte de august, am prins una friguroasă. Neavând ce face, am trecut vama de vreo opt ori. Şi prietenul meu tot nu se arăta… Şi pe când speranţa se pregătea să moară (şi pe vremea aceea tot ultima murea) a apărut şi Dănuţul meu, cu o plăsuţă cu cele promise. Am plecat bucuros, nevoie mare. Nu înainte ca vameşii unguri să-şi dovedească vigilenţa. M-au luat la întrebări. Nu am reuşit să-i conving că nu sunt „contrabandist”, până nu i-am făcut o caricatură unuia cu o mustaţă răsucită. Şeful.

– Deşi nu eşti lugojean, nu ai o căruţă de oase în cimitir, ai făcut destule pentru oraşul tău de adopţie. Pentru unii eşti „cetăţean de onoare” fără diplomă, dar ce mai contează?