La o ceaşcă de cafea cu… actriţa Ileana Carmen Căprariu

„Bunul simţ este facultatea cea mai importantă pe care toată lumea ar trebui s-o absolvim. Am învăţat repede că pentru a fi crezut nu trebuie să minţi frumos. E necesar şi obligatoriu să fii sincer. Aşa e în teatru. Dacă nu eşti sincer, ai pierdut…”

– Nu-mi place să fac complimente, dar nici să ascund adevărul. De aceea (cu riscul de stârni câteva invidii sau a zgândări orgolii ieftine), trebuie să afirm că eşti una dintre cele mai talentate actriţe ale trupei actuale a teatrului lugojean, o adevărată vedetă. A fost greu parcursul până să atingi statutul de vedetă, în sensul bun al cuvân-tului?

– Să încep cu… începutul. Am păşit pentru prima dată „pe lungul drum al zilei către noapte”, la data de 24 iunie 1980. Şi, pentru că eram un „actor grăbit”, am făcut-o dimineaţa pe ră-coare, la ora 4 şi 44 de minute. Fix!  S-a lăsat cu plânsete  din parte-mi. Poate pentru faptul că am luat prima mea notă de zece, sau poate pentru bucuria de a mă naşte. Prin plânsetele mele am vrut să-i mulţumesc Demiurgului pentru că m-a creat, dar şi pentru nota pe care i-a obligat pe specialiştii prezenţi la întâmplare să mi-o acorde.

Prima notă de 10 obţinută în viaţa mea mă obligă să mă străduiesc să demonstrez că tot ceea ce fac, mai ales pentru teatru, să fie de nota zece. Dacă nu se poate, să fie măcar aproape de valoarea notei obţinute la prima mea apariţie scenică (pe scena vieţii, evident). Acesta a fost începutul minunatei mele poveşti. Dar povestea continuă cu o copilărie fericită, în care am fost educată, dar şi răsfăţată.

Cel mai important sentiment care mi-a inundat încă din prima secundă sufletul a fost iubirea părinţilor mei, care  au fost alături de mine, încurajându-mă. Nu mi-au cerut niciodată să fiu cea mai bună, nu m-au certat pentru notele obţinute la şcoală, note care nu totdeauna erau dintre cele mai bune.

Pentru ei eram „perfectă”, aşa cum m-a „croit” Dumnezeu. Au apreciat dorinţa mea de a fi „artistă”, fiind, împreună cu vecinii, primii mei spectatori ai numeroaselor mele „spectacole de revistă” pe care le susţineam în faţa blocului. Cântam, dansam, recitam poezii şi eram răsplătită cu generoase aplauze. Pe la şapte, opt ani, m-au înscris la clasa de balet a doamnei Tamara Savu, unde am „lebădit” vreo cinci ani. Doamna Ene ne acompania la pian, iar noi ne credeam cele mai mari „balerine”. A fost un vis frumos, care s-a frânt atunci când doamna Tamara s-a mutat la Timişoara.

Acum, având timp mai mult la dispoziţie, m-am ocupat ceva mai serios de şcoală. Fiind însă înzestrată cu o memorie foarte bună, nu mai trebuia să învăţ așa de mult lecţiile acasă pentru că le reţineam din clasă. În schimb, mi-am descoperit pa-tima cititului, patimă moştenită de la bunul meu tată, Dumnezeu să-l ierte! La vârsta de 13 ani m-am înscris la clasa de teatru-revistă a doamnei profesoare Ioana Ernescu, la „Clubul Elevilor” şi de atunci nu m-am mai despărţit de teatru nicio clipă. 

Au urmat ani care au marcat viaţa mea, lăsând în urma lor amintiri, multe dintre ele de neuitat. Tot ceea ce s-a întâmplat în continuare este important, pentru  că m-a ajutat să parcurg drumul înspre lăuntrul meu, la capătul căruia (mi-)am descoperit sinele. Pot să afirm că am fost o norocoasă, pentru că am avut teatrul lângă mine, sau mai bine zis, în mine.Teatrul este pentru mine: doctorul, unicul meu frate, iubit, totul… A fost şi a rămas Casa Mea.  

– Aminteşte, te rog, câteva nume care crezi că au pus câte o cărămidă la „construcţia” măreaţă a devenirii tale ca actriţă – şi de ce nu? – ca om.

– Pentru iniţierea mea în descope-rirea tainelor teatrului, nu pot să uit ce mult au însemnat soţii Ioana şi Florin Ernescu, care, din păcate, nu mai sunt printre noi, dar trăiesc veşnic în mine.

– Şi love story cu teatrul a con-tinuat…

– Desigur. La vârsta de 18 ani am intrat în trupa Teatrului Municipal „Traian Grozăvescu”. Pentru mine, acest pas a fost unul decisiv în evoluţia mea ulterioară. A fost o mare realizare! Cum s-a întâmplat aceasta?  Domnul prof. Nicolae Blidariu, pe atunci director al teatrului, m-a remarcat în cadrul Festivalului „George Augustin Petculescu”, un festival înfiinţat la Lugoj de soţii Ernescu, în cadrul căruia am fost distinsă pentru prestaţia mea cu „Premiul Festivalului”.

Dl. Nicolae Blidariu a avut şi el un rol foarte important în desăvârşirea mea artistică. Nici el nu mai este printre noi, dar eu îl păstrez şi pe el în sufletul meu pentru tot ceea ce a făcut pentru dezvoltarea mea pe scenă, dar şi în viaţă. Prima piesă în care am jucat a fost „Nunta însângerată”, de Federico Garcia Lorca, în regia domnului Laurian Oniga, înlocuind-o pe Anca Pop, care a plecat din ţară.

Atunci i-am cunoscut pe cei care astăzi reprezintă pentru mine cea de a doua familie. Şi când spun asta, mă gândesc la: Viorica Popa  Groza, care cu firea ei aprigă, te poate speria la început, dar când ai ajuns la sufletul ei, lucru deloc uşor, poţi fi sigur că ai câştigat un prieten pe viaţă, Iuliana Toma, care, cu blândeţe, îmi sugera ce şi cum am de făcut şi astfel avea grijă de sufletul meu inocent, „speriat”, Geanina Drăghici, tonică, prietenoasă, Loredana Lupescu, o fată de pus la rană, Tudor Trăilă, Ilie Constantin, foarte talentaţi şi în aceeaşi măsură răbdători, toleranţi, Anca Pop, o fată extraordinară.

Îmi vine în minte încă un nume drag mie, Silviu Simionescu. Toţi au fost pentru mine adevărate modele, oameni  pe care eu îi admiram nespus de mult și care pentru mine au reprezentat cea de a doua familie. Rătăcind prin amintiri, am omis câțiva dintre cei care au fost sau mai sunt alături de mine: Alina Rusu Păun, Oana Balaban, Irina Rusu, Mihaela Manolache, Cristina Velici, o fată delicată, conştiincioasă, surprinzătoare în felul cum îşi „lucrează” rolurile, Mia Rogobete, nespus de frumoasă şi în aceeaşi măsură talentată, de o veselie debordantă, plină de optimism molipsitor, Lăcrămioara Bercean, un adevărat talent înnăscut, un exemplu de dăruire…

Dacă am uitat  pe cineva, vă rog să mă scuzaţi, dar vă asigur că în sufletul meu au fost şi sunt cu toţi colegii mei cei mai buni, care m-au însoţit şi au lăsat în mine o dâră lu-minoasă de-a lungul celor 20 de ani petrecuţi de mine în teatru, până acum, ani care mi-au umplut „rafturile vieţii” cu bibelouri rare, precum şi cu clipe de neuitat, trăite la intensitate maximă, al căror număr sper să fie cât mai mare.

– Putem spune că ai fost o favorită a Fortunei, care, încă de la începuturi, ţi-a zâmbit.

– Da, am fost şi sper să nu mă părăsească. De când am intrat în tea-tru am simţit aripa ei ocrotitoare. Să ai posibilitatea să lucrezi cu regizori profesionişti ca: Laurian Oniga, Horia Ionescu, Ioan Ardeal Ieremia, Anca-Maria Colţeanu, cea care îmi spunea (probabil a observat că aveam nevoie de siguranţă): „Ileana, tu poţi să faci orice”, Maia Voronca, Dan Mirea, de la Teatrul de Vest Reşiţa, fără a uita de marea şansă de a fi alături de actori adevăraţi, cărora le păstrez un respect deosebit.

În anul 2001, Ioan Ardeal Ieremia a montat la noi, la Lugoj, piesa „Chiriţa”, unde am jucat alături de minunata actriţă Claudia  Ieremia, un om de o generozitate extraordinară. În acele vremi, a mai jucat cu noi Ion Rizea, actualul director artistic al Teatrului Naţional Timişoara (TNT), de asemenea un om despre care nu poţi vorbi decât în termeni encomiastici.

Ce să mai spun despre Laura Avarvarii, Călin Ionescu, Cătălin Ursu?, de la care am furat meserie, pentru că, nu-i aşa?, meseria se fură, nu se învaţă. Şi vă asigur că am avut ce fura. Dintre toţi cei cu care am avut deosebita onoare să joc sau să colaborez, a rămas lângă noi, doamna Maia, asta nu înseamnă însă că nu îi aşteptăm cu braţele deschise şi pe ceilalţi.

Ei i se alătură, ca o ultimă „achiziţie”, evident, tot la capitolul prieteni: Sorin Misirianţu, actor şi regizor, cel care a pus în scenă cu trupa lugojeană piesa „Balul”, după W. Shakespeare. Sper că nu am uitat pe nimeni, iar dacă am făcut-o, le cer scuze.

Oricum m-am cam luat cu vorba şi sunt convinsă că nu avem la dispoziţie tot ziarul. Totuşi, aş fi nedreaptă dacă nu aş aminti de o colaborare fructuoasă cu Dan Mirea, materializată în „Nuntă cu navetişti” (după „Tanţa şi Costel” a lui Ion Băieşu) şi în piesa „Migranţii, sau prea suntem mulţi pentru nenorocita asta de barcă”, de Matei Vişniec, în regia lui Ovidiu Caiţa, piesă în care interpretez patru personaje și a cărei premieră naţională a avut loc în prezenţa autorului, în cadrul celei de a treia ediţii a Festivalului „Scena ca o stradă”, de la Reşiţa, din 2017.

– În decursul celor 20 de ani de activitate teatrală, desigur că ai interpretat nenumărate roluri. Ce însemnă pentru tine un rol? Ai vreunul preferat?

– O, desigur! De-a lungul carierei mele, am interpretat numeroase roluri, atât în piese pentru copii, cât şi în cele pentru adulţi. Ele sunt pentru mine câte o poveste de dragoste maternă.  Fără nicio exagerare, un rol e egal cu propriul meu copil.

O mamă îşi doreşte ca nou-născutul ei să fie cel mai frumos, cel mai…, să nu aibă asemănare. De aceea, când sunt distribuită într-un rol nou, nu mă uit cum a fost interpretat de actorul X sau Y, actori pentru care am un deosebit respect şi admiraţie,  îmi doresc să fiu autentică, personală, vreau ca acel „copil” să fie al meu, crescut de mine, şi odată cu el să mai cresc şi eu puţin.

M-ai întrebat dacă am un rol preferat? Iată răspunsul meu, care constă într-o întrebare: o mamă adevărată poate să iubească un copil mai mult decât pe celălalt? Fiecare rol înseamnă o nouă experienţă trăită şi ambele au menirea de a ne îmbogăţi. Tot ceea ce trebuie să facem e să avem tot timpul ochii deschişi şi inima aşijderea, pentru ca „mintea noastră cea de toate zilele”  să se adape din acest minunat şi nesecat izvor de spiritualitate artistică.

– Cred că a sosit timpul să în-cetez cu tirul “chinuitor” de întrebări la care te-am supus. Şi cum o pot face mai bine decât tot cu o întrebare, ultima: Ce crezi că este sau reprezintă teatrul?

– Nu cred că sunt eu cea mai în măsură a răspunde. Pot în schimb să spun ce însemnă teatrul pentru mine. Eu cred, fără să exagerez, că este cea de a opta „minune a lumii”. El înseamnă artă, credinţă, iubire, adevăr, nefiind una mai importantă decât cealaltă, la care aş adăuga şi bunul simţ. Bunul simţ este facultatea cea mai importantă pe care toată lumea ar trebui s-o absolvim. Am învăţat repede că pentru a fi crezut nu trebuie să minţi fru-mos. E necesar şi obligatoriu să fii sincer. Aşa e în teatru. Dacă nu eşti sincer, ai pierdut…”

Acestea sunt „materialele” din care este „zidit”un actor. 

Interviu realizat şi consemnat de Mircea ANGHEL